Deci cum e cu iubirea?

Ieri seara am filosofat cu cineva despre iubire. O tema veche, dar la fel de actuala. Daca e s-o iau cronologic (adica structurat, organizat, nu asa ...), cand suntem mici, primim. Sau asa ar fi tabloul clasic. Un copil care este crescut cu dragoste parinteasca si astfel invata primul si cel mai important limbaj, cel al iubirii. Apoi crestem si apare cautarea, mai intai intuita, apoi obiectivizata, sintetizata, ba uneori chiar pusa in chingile artificiale ale unor reguli nescrise despre cum ar trebui sa fie, a principiului calauzitor al iubirii. Si vine si momentul in care, cu lumina stinsa si ochii-n tavan, prada unor apasari interioare, incep intrebarile grele: oare ce e iubirea? am iubit cu adevarat vreodata? cum sa gasesc acea iubire pura, nepieritoare, eterna?  de fapt ... am iubit eu vreodata? Iar raspunsurile ... raspunsurile nu sunt uneori usoare si nici definitive.

Exista atatea limbaje ale iubirii si atatea definitii devenite celebre, atatea interpretari subiective, incat mi-ar trebui cateva vieti la rand pentru a le sistematiza. Si poate nici n-ar trebui. Pentru ca iubirea nu trebuie definita, ci traita. Si nu oricum, ci asteptand ca magia ei sa-ti deschida noi porti de cunoastere.

Dar ce-ar fi sa incadram intr-o unitate toate aceste perceptii subiective? Intr-o inima vie, care pulseaza si se reveleaza in cele mai mici si in cele mai mari gesturi ale noastre. Daca ajuti pe cineva de langa tine care are o suferinta ori sacrifici o parte din tine pentru a-i fi bine celuilalt, de unde vine asta daca nu din aceasta inima mare? Un gest banal, o vorba buna, o incurajare in momentele grele ori o simpla rugaciune spusa in gand in drumul tau spre serviciu pentru cineva drag, nu tot de acolo vin? Inima asta mare se sparge in bucati care cad peste tine, sunt bucati mari care apar la rascruce de drumuri si bucati mici, aproape invizibile, care se astern pe calea pasilor tai de zi cu zi.

Multi spun ca iubirea e un ideal. In traducere libera, nu poate fi atinsa. Poate ca da, dar ce ne impiedica sa o avem drept stea calauzitoare? Drept principiu care sa ne indice calea pe care sa mergem? Poate asta este si rostul caii, de a invata sa iubim. Se prea poate ca parintii sa nu ne invete decat partial asta, la scoala nu cred ca avem prea multe sanse, dar viata gaseste ea mereu posibilitati de a ne invata, mai cu binele, mai cu testele, mai cu experientele. Toti invatam. Scoala vietii este scoala iubirii unde suntem de cele mai multe ori niste incepatori. Dar ar fi frumos, zic eu, ca in loc sa ne uitam in urma si sa ne lamentam ca nu am invatat mare lucru pana acum, sa privim inainte, spre steaua noastra calauzitoare, si sa ne bucuram ca mai avem atat de multe lucruri minunate de invatat.

Riscul este ca privind punctul acela final numit destinatie, sa nu mai vedem cararea pe care mergem. Am si doua exemple analogice.
Primul. La cursul de dans. Persoane care, dupa cateva luni de curs si practica constiincioasa, se simt descurajati si dezarmati, spun "vreau si eu sa dansez asa, ca X"sau öare cand voi putea si eu dansa, in sfarsit?" Ce nu vad este ca ei deja danseaza. Sunt intr-o sala de dans, au un partener, fac niste pasi pe muzica (s-ar simti si mai bine, daca ar fi ceva mai relaxati), cum se cheama asta daca nu dans? Adica ei danseaza, dorindu-si in acelasi timp sa ajunga sa danseze la un moment dat. Mi se pare doar mie sau e un paradox aici?
Al doilea. Am vazut un interviu cu un om al muntelui care, intrebat fiind cum e pe cea mai inalta culme pe care a ajuns, a raspuns ca n-a stat decat vreo 2 minute acolo, batea un vant teribil si nu putea respira, doar cat sa faca 2-3 poze si a trebuit sa ia drumul la vale. Pentru ca nu pentru culme a facut calatoria.

Riscam asadar ca, fiind hipnotizati de un maret ideal al iubirii, sa nu ne dam seama ca deja iubim, azi mai mult decat ieri, maine mai altfel decat azi.
Cum poti invata sa dansezi, altfel decat dansand?
Cum poti invata sa te cateri pe un munte, altfel decat catarandu-te?
Cum poti invata sa iubesti, altfel decat iubind?

Iubirea se invata. Dar este cel mai frumos proces de invatare, chiar daca are si examenele lui mai grele. Sa invatam sa iubim asadar, iubind!