Iertarea

"A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu."

Se spune ca greseala recunoscuta e pe jumatate iertata. Se mai spune si ca cea mai mare pedeapsa pentru o greseala nu este cea data de societate, ci de judecatorul din interiorul nostru. Inchisoarea facuta de societate, cu zidurile construite pe o bucata de pamant la marginea orasului sau cea facuta de noi cu zidurile pe care singurei ni le construim, care din ele e mai apriga? Societatea te poate "condamna" la un an, doi, cinci de detentie. Dar tu? Tu te poti condamna pe viata. Si nu oricum. Ci exponential in timp. Cu cat trece mai mult timp, cu atat mai mult te poti afunda in acel noian de reprosuri si autocritica care construiesc zidul tau de izolare. Zidul care te izoleaza de lume, de divin, de tine insuti.
Incerc sa privesc tema iertarii din doua perspective.
Unu. Cine iarta? Cred ca suntem trei. Eu, tu si divinul. Trei parti egale. Cand ma ierti tu? probabil o sa-mi spui. Cand ma iarta Dumnezeu? probabil o sa simt. Cand ma iert pe mine insumi? atunci cand voi gasi o cale de a-mi rascumpara greseala. Si asa ajungem la a doua perspectiva.
Doi. Cand este o greseala iertata? Nu e suficient sa fie marturisita. Nu e destul nici sa fie regretata cu sinceritate. E nevoie de un plus ca sa contrabalanseze. E nevoie sa faci ceva, concret, pentru a o anula. Pentru a-ti asuma o greseala nu e suficient sa spui da, am gresit, mi-o asum ... cum ti-o asumi? fa ceva in schimb: ajuta o batranica sa treaca strada, planteaza un pom sau adopta un catelus. Ceva ce simti cu adevarat sa faci si poti face din toata inima, nu doar asa de fatada, ca nu tine.
Iertarea se face in timp. Dar nu asteptand sa treaca timpul pur si simplu, ci folosindu-l pentru a face acel ceva de compensatie despre care am amintit. Altfel ... timpul se va scurge in defavoarea noastra. Greseala nereparata pare sa creasca in timp si devine o mega-greseala.
Desigur, sa nu uitam ca succesul il obtinem atunci cand nu repetam greseala, acesta e si modul nostru de a dovedi ca am constientizat.
Oare orice greseala poate fi iertata? E o intrebare la care cred ca fiecare va trebui sa gaseasca raspunsul in el insusi. Dar fara sa se grabeasca. Sa-si aduca mai intai aminte de pildele din biblie, de iertarea pe care Iisus a dat-o talharului de pe cruce, de indemnul lui de a arunca cu pietre adresat celor care se considera fara pata si altele de acest gen.
Oare ce e mai greu? Sa fii iertat de ceilalti sau de tine insuti? Care e cel mai sever judecator al tau, tu sau ceilalti? Si in final, ce anume ne ajuta sa iertam? Iubirea si credinta. Iubirea fata de ceilalti si fata de noi insine. Credinta ca greselile pot fi iertate si indreptate. Iisus ne-a oferit aceasta mare lectie a iubirii si a iertarii. Poate ar fi potrivit ca macar din cand in cand, mai ales acum, cand sarbatorim nasterea Lui, sa ne amintim cuvintele Lui: "Cand veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc." (Matei 6.14)

Ruga de Craciun

Mi-ai dat o inima ce poate vibra
Profund si continuu la chemarea ta.
Si ticaie intr-una din zori pana-n seara
De parca ma-ntreaba cand n-o so mai doara.

Zi-mi, Doamne, ce sa fac cu inima mea?
Sa-i spun sa astepte? Sa se-nchida in ea?
Sa-i spun ca sa planga pe cine-a pierdut
Cel care-a cunoscut-o, dar a tacut?

Sa-i spun ca degeaba se-agita intr-una
Caci nimeni n-o crede si o fac nebuna?
Nu-i chip sa o fac sa-nteleaga pe oameni
Ca Lumea e cruda si vrea s-o condamne.

Doar Tu, Doamne, poti candva sa-mi trimiti
O inima-n dar. Sunt doar rugaminti
Ale inimii mele-nsetate de dor
Acum, de Craciun, altfel o sa mor.

Lumea lui 2

In lumea lui 2 ar trebui sa intram goi. Fara haine roase din trecut, fara temeri, fara scenarii prefabricate si fara susceptibilitati. Fara regrete si remuscari. Fara polite neplatite. Si fara frica de esec. Goi, dar nu goliti. Nu goliti de entuziasm, nu goliti de curaj, nu goliti de incredere. Ci plini de speranta si prea plini de iubire.
In lumea lui 2 toti gresim. Sau nici unul. E acelasi lucru. Ce e greseala daca nu un test care ni se da la un moment dat? Si nu ca pedeapsa, ci ca ajutor, ca sa putem evolua de la o etapa la alta. Ca sa putem intelege ce se intampla in lumea lui 2, in lumea ta si in lumea mea.
Lumea lui 2 este frumoasa. Este increzatoare, sigura pe ea, toleranta, dar si ferma, are capacitatea de a se modela si de a se adapta schimbarilor, este calda si plina de intelepciune.
Din pacate insa, nimeni nu intra chiar gol in lumea lui doi. Fiecare cara dupa el niste reziduuri pe care, oricat de bine le-ar ascunde sub pres, tot ies la iveala la un moment dat. Intrebarea este: ce facem cu reziduurile astea? Le lasam sa otraveasca incetul cu incetul lumea lui 2 sau punem mana pe matura si le strangem din calea armoniei?!
Pentru ca atunci cand vom reusi sa aruncam acele reziduuri ... atunci lumea lui 2 va deveni lumea lui 1.

Celalalt

Poti trai foarte bine si singur pe lumea asta. Poti sa mergi singur la birou in fiecare zi de lucru, poti sa iesi in oras singur sa te distrezi in week-end, poti sa mergi la cumparaturi singur, poti sa te tratezi singur in casa cand esti racit si tusesti, poti sa te uiti la filme stand singur pe fotoliul tau confortabil, poti sa iei micul dejun de unul singur. Poti sa te uiti singur la comedii si sa razi atat de tare incat sa ti se bata in teava. Poti sa iei ce decizie vrei cu viata ta, la urma urmei e viata ta si nu trebuie sa dai socoteala nimanui. Poti sa si plangi de unul singur in casa fara teama ca cineva va crede ca joci un teatru ieftin. Si poti face inca mult mai multe. De unul singur.
Ei bine, si atunci, ce nevoie mai avem de "celalalt"? De ce apare pe neasteptate, desi asteptam de mult timp asta (paradoxal, nu-i asa?) si ne face sa intram intr-o lume noua? In lumea lui 2. Ce nevoie mai avem de celalalt cand ne puteam descurca foarte bine si de unul singur? Avem sau nu nevoie de celalalt? La inceput raspundem DA, sigur, e minunat ... dar cand apar primele probleme suntem tentati sa dam inapoi si sa cautam vina, la noi sau la celalalt. Incepem sa avem dubii. Oare chiar (mai) avem nevoie de celalalt? Parca e cam mare deranjul, eu nu aveam problemele astea inainte sa apara celalalt, parca mi-era foarte bine si de unul singur ... si uite-asa, fugim de celalalt.
Doar ca ... fugind de celalalt, fugim de noi insine. Fugim de problemele noastre, de fricile noastre, de tot ceea ce tinem ascuns si speram sa nu le descopere nimeni niciodata. Celalalt este oglinda in care toate acestea incep incet-incet sa se reflecte. El nu face decat sa ne ajute sa ne confruntam cu propiul nostru interior si sa ... ne imprietenim cu el. Asa ca in loc sa cautam "vina" in celalalt, mai bine ii multumim ca ne ajuta sa ne redescoperim pe noi insine.
Pentru ce avem nevoie de celalalt? Lista de mai jos nu este nici exhaustiva si nici nu reflecta vreo ordine de prioritati, este doar lista mea de moment:

1. Celalalt ne inlesneste accesul la eu-ul nostru interior. La acele parti minunate care se reflecta in iubire, intelegere, incredere si sprijin. Precum si la acele parti intunecate care se reflecta in temeri si frici din trecut care vor sa-si puna amprenta asupra prezentului. Si daca tot ne sunt scoase la iveala, hai sa facem ceva cu ele! Sa impartasim iubirea si increderea. Sa privim apoi toate fricile astea fata in fata si sa le anihilam.
2. Celalalt ne permite sa putem darui din prea plinul nostru.
3. Celalalt ne ajuta sa trecem peste momentele dificile, peste cele foarte dificile si peste cele imposibil de trecut.
4. Celalalt ne ajuta sa putem schimba in noi ceea ce trebuia demult schimbat, dar n-am vazut asta. Ne ajuta sa facem curatenie in geamantanele cu lucruri vechi si amintiri dureroase.
5. Celalalt ne oglindeste schimbarile pe care le facem in timp.
6. Celalalt ne cearta cand gresim si ne strange in brate cand ne indreptam greseala.
7. Celalalt ne apreciaza reusitele si ne ajuta sa ni le apreciem si noi insine.
8. Celalalt e parte din noi. Si indiferent cat de grele ar parea unele obstacole, este langa noi, pregatit sa le depasim impreuna.