Shall we dance? .... Part ONE

Prima ora de dans. SAMBA. Varza. M-am dus din pura curiozitate. Si desigur fiindca era gratis. Si fiindca in programul meu super agitat am gasit 2 ore libere. Stiam de la inceput ca n-avea sa fie decat atat, o singura lectie, nu aveam timp si energie pentru o implicare serioasa intr-un asemenea proiect. N-am inteles nimic. Nici pasi, nici muzica, ritm ... care ritm?! E adevarat ca profu' ne-a spus ca samba e un dans dificil, dar ... care dans? ca parca aveam picioare de lemn. Si m-am mai si postat in primul rand, fix in fata lui (asta da tupeu!), ca sa vad mai bine ce pasi face. De vazut vedeam eu dar ... ce folos? Dupa o ora si jumatate de chinuri, prima lectie de dans a luat sfarsit. Ma bucuram la gandul ca o sa ajung acasa si o sa ma arunc direct in pat, nu-mi mai trebuia nici mancare, nici film, nimic. Am urcat scarile care duceau de la sala de sport de la subsol spre parterul scolii. Imi tremurau genunchii intr-asa hal, ca a trebuit sa ma tin de balustrada. Si trebuia sa mai si zambesc, ca mai erau oameni langa mine care ieseau si ei, isi luau la revedere, pe data viitoare si, ciudat lucru, n-am vazut pe nici unul nadusit asa ca mine ...
Intr-un final, am iesit in curtea scolii, m-am indepartat de ceilalti, am iesit in strada si am respirat adanc aerul care-mi pocnea in urechi. Mi-am dat seama ca zambeam, de data asta firesc, fara sfortare, zambeam cu ochii, cu bratele, cu inima, cu tot sufletul. Iar in sinea mea radeam fiindca nu-mi puteam aduce aminte nici un pas din lectia tocmai incheiata, ma dureau toti muschii, pana si capul imi zumzaia si cu toate astea eram fericita. Fericita si nu stiam de ce. Abia acum stiu. Aceea a fost ziua care mi-a schimbat viata. Ziua care mi-a salvat viata. Ziua in care mi-am adus aminte ca eu m-am nascut ca sa dansez. Si da, ii sunt recunoascatoare primului meu instructor ca a trezit in mine pasiunea pentru dans pe care eu, cu multi ani in urma, in mod logic, rational si cu multa responsabilitate, o inchisesem intr-o camaruta intunecata. El nu ma mai stie, i-au trecut de altfel zeci sau sute de elevi prin salile de curs. Eu insa n-am cum sa-l uit. L-am revazut acum 2 zile la o milonga. Si mi-am adus aminte de prima lectie de dans. Samba. Minunata !

Ham - ham

O zi ca oricare alte. Simpla, banala, cu munca de 8 ore si filmul de seara, in care intalnesti aceeasi oameni cu aceleasi discutii despre lucruri fara prea mare importanta. Cand iesi grabit pe usa intrebandu-te inca daca sa-ti iei umbrela sau nu, n-ai cum sa banuiesti cine iti va iesi in cale. Poate ca daca te-ai fi intors din drum si ai fi cautat umbrela prin cine stie ce ungher, nu l-ai mai fi intalnit. Dar tu pleci in graba, incui usa si dintr-un foc ajungi in fata blocului, calculand in minte cam cate minute o sa intarzii astazi. Deodata ... o frana. Un scancet firav iti ajunge la urechi si instinctiv iti intorci capul in directia din care venea. Il zaresti ascuns intre zidul blocului si o cutie prapadita de carton. Nu poate sa aiba mai mult de o luna. E mic, cu ochii umezi si intrebatori, cu labutele murdare si se uita fix la tine. Iar in clipa in care iti intalneste privirea, parca incepe sa-ti zambeasca, da din codita, dar nu indrazneste sa vina spre tine, te vede cat de grabit esti, sunt atatia care trec in viteza pe langa el. N-ar indrazni sa te tina in loc, dar tanjeste vadit dupa o mangaiere.

Brusc, ai uitat de toate, de seful nervos care iti va cere socoteala pentru intarziere, de aglomeratia din tramvai, de agenda ta incarcata pe ziua de azi. Ai ramas uitandu-te la el pret de cateva secunde, dupa care fara nici un gand te-ai indreptat spre el, te-ai aplecat nitel si ai inceput sa-l mangai. Nu mai putea de bucurie, s-a dat cu burtica in sus, apoi s-a ridicat si a inceput sa se zbenguie in jurul tau. Ti-ai adus aminte ca mai ai niste laptic in frigider si te-ai grabit sa i-l aduci. S-a bucurat de numa-numa. Deja v-ati imprietenit. Si ... nu te-ai mai putut indura sa-l lasi acolo in drum. Asta e ... L-ai luat intr-o mana, te-ai intors pentru a doua oara in casa, ai gasit o cutie mare de pantofi pe care o tot dadeai de colo-colo si i-ai improvizat un culcus dintr-o patura mai veche. L-ai asezat cu grija acolo, l-ai invelit si cum probabil era obosit, a adormit foarte repede. Dupa care ai urcat la vecinul de deasupra cu care obisnuiesti sa mai stai la povesti din cand in cand si care e acasa la ora asta, e liber intreprinzator, i-ai lasat cheile (n-ar fi pentru prima data, tot el iti uda si florile cand pleci in concediu) si l-ai rugat sa treaca in cursul zilei sa vada ce mai face catzelusul. Iar pe drum l-ai sunat pe seful sa-i spui ca intarzii jumatate de ora din cauza unei urgente medicale, dar vei recupera cu siguranta. Toata ziua mintea o sa-ti fuga la jucaria de acasa care ti-a inmuiat deja sufletul, o sa-ti faci planuri ce sa-i cumperi ca sa-i construiesti si lui un culcus confortabil, cum o sa le spui alor tai ca nu mai esti singur (care probabil or sa te critice, cand o sa ai tu timp sa te ocupi de un catel?!), unde e cel mai apropiat cabinet veterinar ca sa-l duci la prima vizita si cate si mai cate ... Te bucuri de pe acum stiind ca cineva te va astepta in fiecare zi sa te intorci de la munca, zambesti din toata inima imaginandu-ti cum veti iesi la plimbare amandoi, in parcuri, dupa fete si cu siguranta ii vei cumpara cea mai frumoasa zgarda. Si neaparat o hainuta pentru iarna.

Entuziasmul inceputului e prea mare ca sa-ti dai seama si ce responsabilitate ti-ai asumat. Nu intuiesti ca poate va veni o zi in care pur si simplu o sa te plictisesti de el, o zi in care sa nu mai fie jucaria care ti-a scurtcircuitat viata, in care o sa fii prea ocupat cu munca si o sa ai prea multe probleme importante de rezolvat, astfel ca el, catzelusul tau, va deveni o corvoada. Evident, o sa-i mai cumperi in continuare de mancare, dar fara sa cauti prea mult, primul lucru care-ti iese in cale, o sa-l scoti la plimbare, dar doar cateva minute pe seara, ca nu mai ai tu timpul de altadat' si o sa te inchizi in camera ta cu treburi, fara sa vezi dorinta nerostita din ochii lui care asteapta macar o mangaiere. Poate chiar o sa gasesti pe cineva, un cunoscut care sta la curte si o sa i-l dai lui, la urma urmei o sa-i fie mai bine in aer liber, nu-i asa? O sa-l duci chiar tu acolo, cu tot cu zgarda aceea frumoasa, o sa-i arati locuinta cea noua si curtea cu iarba. Si o sa-i spui: "o sa-ti fie mai bine aici, o sa vezi ca o sa te acomodezi repede". Si o sa pleci. Probabil nici n-o sa mai treci pe acolo, nu prea e in drumul tau noua lui locuinta. Nu simti insa ca el nu vroia o locuinta noua, nici iarba din curte, nici copiii vecinului care sa se joace cu el. El te vroia doar pe tine, asa minunat cum ai fost la inceput. Atat.

Tot astfel, intr-o buna zi, o sa-ti intalnesti jumatatea. Intr-o zi ca oricare alta. Simpla, banala, cu munca de 10 ore si emisiunea de stiri de seara. O sa-ti scurtcircuiteze viata. O sa te faca sa visezi, sa faci planuri pentru doi si sa faci nebunii pe care doar indragostitii le fac. Entuziasmul inceputului e mare. Stii ce responsabilitate ti-ai asumat? Daca la un moment dat o sa te plictisesti de ea? E drept, e prea la inceput, nu se stie cum vor "evolua lucrurile". Ce veti descoperi impreuna. Deocamdata iti place jocul. Te incita. Iar daca la un moment dat o sa faci o analiza detaliata si vei decide de unul singur ca nu esti pregatit pentru o atat de mare implicare, o sa-i comunici direct acest lucru si o sa subliniezi ca "o sa-ti fie mai bine asa, o sa vezi ca o sa te acomodezi repede". Si o sa pleci. Probabil nici n-o sa-i mai raspunzi la telefon, te gandesti ca asa o sa-i treaca mai repede. Nu simti insa ca ea nu vroia sa astepte pe altcineva care sa-i trezeasca sufletul. Ea te vroia doar pe tine, asa minunat cum ai fost la inceput. Atat.

Necuvintele

Uitasem de tine. Da. Nu mi-a fost usor, dar dupa lupte seculare cu gandurile, nesomnul si intrebarile mele aruncate in valtoarea infinitului tacut ... am reusit sa te uit! Ti-am inchis dosarul de personal, incheiat nu prin "acordul partilor", ci prin "demisia"ta fara preaviz. Am mutat pozele noastre de pe desktop intr-un folder si folder-ul pe un CD si CD-ul l-am pus intr-o carcasa neagra in spatele cartilor din biblioteca. Ca sa-mi fie usor sa uit de el. N-am vrut sa-l arunc, nu m-am putut indura intr-atat. Am gonit toate dorurile care ma cautau in noapte ori in zori de zi, m-am adancit in munca si am prestat extra hours doar ca sa ajung seara rupta de oboseala acasa si sa nu mai pot gandi. Sa nu mai fiu in stare sa ma gandesc la tine. Te-am scos din gandurile mele si te-am aruncat printre stele, cu atata forta incat ai ramas agatat de-o stea dintr-o alta galaxie, departe, tare departe de mine.

Dar apoi ... apoi a urmat privirea aceea. Dupa atatea luni de tacere ne-am intalnit si te-ai uitat la mine. Timpul s-a mirat si el si s-a oprit in loc. De ce? De ce m-ai privit asa? Nu stiai ca te-am uitat?! Ti-am citit in ochi dorul si tristetea si teama si toate astea, venite pe neasteptate, m-au paralizat. Trebuia sa uit de toate atunci si sa vin sa-mi incolacesc bratele de gatul tau, sa-ti smotocesc putin parul si sa-ti sarut printre lacrimi lobul urechii. Trebuia sa-mi dau seama ca desi te-am aruncat atat de departe, de fapt nici nu ai plecat din inima mea.

Astept ziua de maine. Ziua in care o sa am curajul pe care atunci nu l-am avut. Ziua in care o sa ma privesc cu nesat in ochii tai, iar tu n-o sa-mi spui nimic. La ce bun atatea cuvinte? Cuvintele ne-au facut destul rau in trecut ... ne-au inselat, ne-au dat sperante false, ne-au pus pe jar. Cuvintele spuse cu greu, cuvintele rostite cu jumatate de gura si zambet trist, cuvinte aruncate in mailuri la 2 noaptea, cuvintele pe care nu ni le-am mai spus caci deja era prea tarziu ...
Arunc cu bucurie in foc toate cuvintele astea, sa piara pana si ecoul lor ... maine n-o sa avem nevoie de cuvinte. Maine este ziua in care necuvintele vor vorbi. Necuvintele ne vor incalzi, mangaia, saruta si canta bucuria regasirii. Maine este Ziua Ta. Ziua in care iti voi spune doar aceste cuvinte: "Eu m-am nascut de ziua ta."

Lumea mea

Eu nu sunt din lumea asta.
Si stiu asta demult. De fapt am stiut-o dintotdeauna.
Vin dintr-o lume pe care nici macar n-o pot localiza. Nu e nici sus, nici jos, nici pe pamant si nici pe o alta planeta.
In lumea mea nu exista intrebari fara raspuns. Dupa cum nu exista indoiala, nu exista asteptari chinuitoare si nu exista nedreptate. In lumea mea nu exista neincredere pentru ca nu exista minciuni. Nu exista suferinta pentru ca nu exista promisiuni si nimeni nu promite nimic pentru ca orice promisiune se leaga de viitor si de fapt tot ce putem trai este prezentul. Nu exista minciuni pentru ca nu exista teama. Si cea mai mare teama este teama de moarte. Si cum in lumea mea nu exista nici macar moarte ... Orice inceput este de fapt o continuare, nimic nu vine din neant, crezi ca vezi ceva nou pentru ca abia acum a intrat in raza ta vizuala, dar de fapt el e demult pe drumul spre tine, dornic sa te intalneasca. Si orice sfarsit este in ultima instanta o schimbare. Soarele apune in emisfera ta doar pentru a putea rasari in cealalta emisfera.
In lumea mea florile nu cresc in ghiveci, ci libere pe campii, nu exista colivii pentru pasari si nici pentru oameni, nu exista garduri care sa deliminteze rezervatiile de zimbri si nimeni nu se plimba pe plaja cu un pui de leu speriat in brate si aparatul de fotografiat atarnat de gat.
Lumea mea e singura in care ma regasesc complet, fara masti false, fara regrete, fara trecut si fara viitor. Singura in care pot zbura fara aripi, in care pot canta fara voce si dansa fara sa obosesc. Singura in care ma simt libera. Si in care nu mi-e teama ca cineva care o sa stearga geamul prafuit ca sa ma zareasca inauntru, o sa ma vada cu susul in jos. Singura in care pot iubi fara limite, fara contracte scrise, fara remuscari.
Doar ca ... in lumea mea ma simt atat de singura ... si oricat te-am cautat, prin toate ungherele, zi si noapte, nu te-am gasit ... Oare te-ai ascuns si te amuzi vazandu-ma scotocind peste tot? Oare esti aici cum cred eu? Sau trebuie sa ies in lumea aceea plina de ne-ntelesuri ca sa te caut? Nu stiu, zau, ce sa fac ... sa-mi calc pe inima si sa infrunt pericolele din lumea asta din afara, sa ma izbesc de toate semnele de circulatie care-mi arata interzis la a visa, la a-mi deschide sufletul, de dragul sperantei ca poate intr-o zi te voi intalni si te voi invita in lumea mea? Sau mai bine sa astept sa vii singur, sa ma cauti, pentru ca, nu-i asa, si tu simti ca-ti lipsesc ...

i.

Trecut-au luni de-a randul de cand nu ne-am vazut,
Trecut-au ganduri, ganduri de cand ne-am cunoscut.
Trecut este si timpul cand ne plimbam noi doi
Uitand de grija lumii si ea uitand de noi.

De-ai fi avut curajul sa vrei sa ma cunosti
M-ai fi vazut intreaga si goala, fara masti.
Caci simplul adevarul de mi l-ai fi rostit
As fi-nteles atuncea ce nu-i de povestit.

Nu de trecutu-ti teama te-a-ndepartat de mine,
Ci frica ta de viata si spaima de mai bine.
Puteam sa-ti dau iubire si sa ma darui toata,
Dar ai plecat prea brusc si ai inchis o poarta.

Nu-ti cer nimic din partea-ti, nu-ti cer nimic, ti-o spun
Acum in ceas de seara as vrea doar sa te sun
Ca sa-ti ascult iar glasul cum imi sopteste lin
Cuvintele duioase ce-n suflet se alin.

Ah! De-as putea-ntelege ce s-a-ntamplat cu noi
As merge inainte far-a privi-napoi.
Dar nu pot face asta atata timp cat simt
Ca nu e totul gata si nu pot sa te mint.

Poate ma crezi nebuna, subit exagerata
Ori poate nu vrei sa ma mai vezi vreodata.
Cu toate-acestea incerc timid pe-aceasta cale
Sa-ti cer ingaduinta, salvare si iertare.

Caci de te-am suparat vreodata, n-a fost cu-a mea vointa.
Am vrut sa stii doar asta: eu am avut credinta.
Crezut-am intr-o cale de amandoi dorita
Nici grea si nici usoara, dar sigur implinita.

Poate ca razi acuma de munca-mi istovita,
De versul chinuit, de vorba-mi nerostita.
Nu le-am gandit si nici dorit si nici imaginat,
Ele mi-au fost "dictate" in mod neasteptat.

Intr-o zi de iarna
pe ninsoare
si in frig.
Dar uite ca in final ... mi-au incalzit sufletul.

a.
9 martie 2010