Ce vor femeile?

Citez din interviul unui renumit numerolog roman, Anatol Basarab, interviu care contine de altfel dupa parerea mea si multe lucruri interesante, dar ... watch this: "Femeilor le place sa fie dominate. Daca nu o domini, femeia o ia razna. Si apoi tot ea plange vazand ce-a ajuns. Si da vina pe barbat, ca el a gresit, ca daca e barbat adevarat, stie sa aiba grija de ea si sa-i puna frane."
Oare?!?
Eu cred ca una e sa domini si alta sa conduci, cu iubire si intelepciune. In tango, ca si in viata, ca sa folosesc o sitagma ultra-uzitata, fiecare are rolul lui, sau ar trebui sa-l aiba: leader si follower. Da, sunt leader si follower, nu asupritor si asuprit, stapan si sclav, judecator si condamnat, cu riscul de a se ajunge la scene sado-maso. Si fiecare ar trebui sa-si invete si sa-si asume rolul propriu. Barbatul - acela de a conduce, de a "propune" femeii o directie, dupa care, nu-i asa, ea poate accepta si atunci fac impreuna urmatorul pas. El propune, trebuie sa ofere o intentie clara, ea asteapta si e atenta la intentia lui pe care o poate urma sau nu, ca poate avea si ea initiative in acest dans al vietii si daca lucrurile stau asa la fiecare pas, se poate numi asta dans. Armonie. As vrea sa spun normalitate, dar realitatea ma cam contrazice.
Acum cativa ani, pe post de asistenta la un curs de tango, incercam sa-i arat un pas de baza unui leader cu doar cateva lectii de tango la activ. Neatent la indicatii, repezit si desigur orgolios, mi-a cadorisit aceasta replica: bine, dar n-ar trebui sa conduc eu? Desigur, dragul meu, i-am replicat in gand, dar atunci cand o sa stii!
Ca daca dupa prima luna de cursuri te consideri expert si ma conduci in forta (am fost si luata pe sus uneori la modul propriu si mutata de colo-colo, ce propuneri, ce intentii), ca doar esti leaderul, ce conteaza ca ma calci pe picioare si nu esti pe muzica, asta se cheama ca tu esti cel care controleaza situatia.
Si daca dupa ce abia ti-ai serbat majoratul, te consideri "barbat" si deci indreptatit sa pui fraie si, la nevoie, frane femeii de langa tine, asta se cheama la fel, tu esti la conducere. Iar pe masura ce timpul trece, situatia se amplifica.

Dar cum ar fi ca barbatul, in loc sa domine femeia, sa invete sa-i propuna un drum in 2, cu respect, iubire si responsabilitate?! O, da, ar fi mai greu, se incumeta cineva??

Banc

Scrisoare catre ea:
"Iubita mea,
Pentru tine as traversa cel mai fierbinte si mai uscat desert, m-as lupta cu stihiile furtunilor pe cel mai agitat ocean, as infrunta cea mai salbatica jungla, m-as avanta pe cele mai reci si mai aride tinuturi de gheata ... as infrunta chiar si infernul.
Trec maine pe la tine. Daca nu ploua."

Banc, banc, dar ... eu l-am trait aievea. Nu demult, cand asteptam cu infrigurare o vizita, in loc de sunetul soneriei am auzit beep-ul mobilului care ma anunta ca am primit un sms care continea un singur cuvant: "Ploua". Un singur cuvant, da, 5 litere, fara nici un semn de punctuatie. Fiind un sfarsit de week-end dupa o saptamana torida, am inceput sa despic firul in patru: adica cum? ploua si hai sa ne bucuram ca se mai racoreste afara / ploua si mai bine inchide aerul conditionat si deschide geamul sa intre mirosul de ploaie proaspata / ploua si nu mai vin ca sa nu-mi stropesc pantalonii mei cei albi?!?

Ploua. E adevarat ca apa "spala", dar poate n-ar fi cazul sa generalizam. Spala si memoria? uitam promisiunile abia facute atat de usor uneori, dupa care (partea interesanta abia acum urmeaza) incercam sa-l convingem pe celalalt si pe noi insine ca nici n-am facut vreo promisiune, ziceam si eu asa intr-o doara ...

Cineva spunea ca promisiunile facute cu sinceritate in cadrul unui cuplu de exemplu isi pierd valabilitatea cand cuplul se destrama. Adica ce sens ar avea sa-i spui "fostului": bine, dar mi-ai promis ca ma duci la Paris ... a fost o afirmatie rostita atunci, intentia si sinceritatea apartineau acelui moment care, uite, a trecut. Sa zicem ca as fi de acord cu afirmatia asta, dar cu o conditie necesara: sa fie clar ca s-a destramat, ca nu mai au de-a face unul cu altul. Dar atata timp cat "oficial" lucrurile merg inainte, cum ramane cu promisiunile facute si nerespectate?

Vedeti voi, tot gandindi-ma la asta, mi-am adus aminte de un vechi proverb romanesc: omul se cunoaste dupa fapte. Ca de spus, spune multe, ce te costa sa arunci niste cuvinte incolo si-ncoace? Fac parte din design, nu-i asa? Si in cazul asta, cu practica stam mai prost.

Morala? Nu mai vreau sa cred in vorbe. Doar in fapte. Sper sa-mi reuseasca cat mai des.
Si morala asta ar trebui sa mi-o aplic in primul rand mie. Sa ma tin adica de promisiunile facute mie. Pai daca eu n-o sa fac asta, cum sa mai pretind de la altii?
Asa ca pentru astazi - promit ca de acum incolo sa cred doar in fapte.