Investitia in iubire. Riscuri si garantii.

"Eternal sunshine of the spotless mind"

http://www.ted.com/talks/lang/rum/brene_brown_on_vulnerability.html

Cineva mi-a recomandat sa vad filmul cu Jim Carrey. Film pe care am incercat sa-l vad acum cativa ani, dar n-am reusit sa trec de primele 15 minute, mi s-a parut de-a dreptul o aiureala. Acum am rezistat (vedeti, cat de mult conteaza o recomandare) si n-am regretat. Probabil ca prima data, atunci cand am incercat sa-l vad, inca nu era momentul potrivit sa-l si inteleg. Aceeasi persoana mi-a trimis si link-ul de mai sus, cu un interviu cu Brene Brown. Despre puterea vulnerabilitatii. Doua materiale diferite. Aceeasi idee.

Filmul arunca pe piata o idee nastrusnica pe care multi dintre noi ar fi foarte tentati s-o adopte fara ezitari, cel putin la prima impresie. Anume ca ar putea exista o procedura prin intermediul careia ai putea indeparta din creier amintirile despre o anumita persoana din viata ta. Toate amintirile. Si te-ai trezi a doua zi dimineata fara sa mai sti ca acea persoana a insemnat ceva pentru tine, ar fi un strain ca oricare altul pe langa care treci zilnic pe strada. Ar fi oare posibil? Si daca ar fi, oare ne-am dori asta? am fi capabili sa recurgem la asa ceva? Unii din noi probabil ca da. Nu pot sa neg, m-am gandit la cateva persoane (putine totusi) care ar face o cerere la Comisia de Stergere a Amintirilor sa ma scoata de pe index. Straniu ...

Stiu, sunt momente, zile ori perioade in care tentatia de a scapa de acele amintiri dureroase e atat de mare, incat ti-ai dori sa poti face asta. Sa stergi din memorie suferintele, chinurile, la urma urmei la ce folosesc?! Este momentul sa fac o remarca. Filmul vorbeste despre o interventie la nivel neuronal pentru eliminarea acestor amintiri. Personal nu cred ca amintirile in sine sunt "periculoase", ci incarcatura emotionala asociata lor. Fara aceasta incarcatura emotionala, amintirile nu sunt decat niste poze statice, fara viata. Asadar cred ca ar fi mai adecvat sa vorbim despre emotii, despre posibilitatea de stergere a celor negative, despre sansa de a selecta ce emotii sa pastram si pe care sa le stergem.

Si asa pot face legatura cu interviul despre puterea vulnerabilitatii. Iata ce spune Brene Brown dupa ce a studiat aceasta tema: "nu poti sa anesteziezi selectiv emotiile" Adica nu poti alege sa ai acces doar la emotiile pozitive, iar pe cele negative sa le ignori. Si aici se pare ca nu merge cu jumatati de masura. Totul sau nimic. Daca alegi sa nu mai suferi, cum te-ai mai putea bucura?

Si uite-asa ajungem la titlul de la inceputul postului.
Cand iubirea va face semn, nu ezitati. Investiti in iubire ce aveti mai de pret: pe voi insiva. Si asumati-va riscurile ce decurg de aici: de a fi ranit, de a astepta ca ea sa fie acceptata, de a astepta ca ea sa fie acceptata si pana la urma sa nu fie, de a fi neimpartasita, de a se consuma dupa o perioada de timp, de a fi neinteleasa ori blamata sau interzisa, de a trebui sa lupti pentru ea. Sunt riscuri inerente, enervante, dar imposibil de evitat daca iti doresti premiul I.

Asa se termina si filmul. Cei doi isi asuma in final riscul ca la un moment dat pur si simplu sa nu se mai placa, sa se plictiseasca, sa fie enervati de ceva din ce face celalalt. Isi asuma acest risc cu inocenta de copil care rade din toata inima.

Garantii? Una singura. Doar asumandu-ti aceste riscuri, neincercand sa-ti reprimi emotiile negative, poti ajunge acolo unde visezi - in Iubire. Poti ajunge. Nu e sigur ... dar altfel nu poti.

Acelasi ... si totul altul

Hai sa dam un freeze in viata ta (sau a mea sau a oricarui altuia) si sa privim cum ai fost in relatiile tale de cuplu de pana acum. Cum te-ai comportat, ce ai facut, ce nu ai facut, ce ai vrut sa faci si mai ales cum te-ai simtit. Ai fost la fel? Ai fost altul / alta?
Eu cred ca ai fost acelasi ... si totusi altul.
Acelasi corp, aceiasi ochi, aceleasi temeri, acelasi ideal dupa care ai alergat.
Dar alt mod de perceptie, de intelegere, alt mod de a iubi, alt potential, poate chiar alte dorinti.
Si atunci apare firesc intrebarea? Cum vei fi in urmatoarea relatie, cea care iti apare sau iti va aparea la orizont? Care din "tine" cel din trecut va renaste? Sau va aparea un nou "eu" cu unicitatea lui, cu modul lui propriu de a simti si actiona?
Adevarul e ca ... n-avem de unde sti. Nu putem anticipa. Pentru ca acest nou "eu" se construieste doar in relatia cu celalalt, ia nastere de la prima privire ochi in ochi si continua sa creasca, mladiindu-se in jurul copacului iubirii. Care nu stim ce fructe va rodi. Ramane sa le descoperi. Ramane sa te descoperi.

Jumatati de masura. Pro sau contra?

Cand eram mici aveam vise ... Cand o sa fiu mare, vreau sa fiu doctor, sa vindec oamenii, sa ii fac bine. Vreau sa calatoresc, sa vad lumea, sa ma pierd prin paduri luxuriante. Sa ma regasesc pe mine. Sa ajung o mare dansatoare. Sa-mi construiesc o casa. Sa salvez speciile pe cale de disparitie. Sa-mi gasesc jumatatea.

Apoi am crescut ... Ne-am lovit de limitele noastre, de lipsa de incredere in noi ca ne putem urma propriile vise, de lipsa de incredere a celorlalti in noi, de regulile societatii de consum, de ritmul ametitor al unei vieti cu valorile inversate. Si am inceput, putin cate putin, sa renuntam la a ne mai urma visele. Erau doar vise de copil, nu-i asa? Am inceput sa ne multumim cu jumatati de masura.

Sunt prea putini cei care ajung sa faca ceea ce ii implineste. Majoritatea au un "job". Adica un loc in care iti petreci zile-lumina alaturi de persoane pe care le vezi mai mult timp decat pe propria familie. Un loc care iti asigura insa un transfer lunar de fonduri destinate platii facturilor. Un loc care in general te epuizeaza, astfel ca nu-ti mai ramane nici timp, nici energie pentru salvarea speciilor si plimbari prin paduri luxuriante.

Sunt prea putini cei care ajung sa danseze. Sa picteze. Sa mearga desculti prin iarba. Sa imbratiseze copacii. Sa mediteze. Ne multumim cu metode de relaxare mai la indemana: un film, un shopping la mall, o prajitura cu multe E-uri.

La fel, sunt putini cei care-si gasesc o jumatate. Pentru ca raman doar cu o ... jumatate de masura. Raman intr-o relatie aproximativa, pentru ca le e mai usor cu cineva decat singuri, pentru ca nu le place sa mearga singuri la film sau la mare. Pentru ca intre a nu face nimic si a te certa cu cineva, a doua varianta e mai interactiva. Pentru statutul pe care il ai in societate de a fi cu cineva. Pentru a nu merge "neinsotit" la o petrecere, in timp ce ceilalti vin cu cineva ("tu cu cine vii la nunta lui X?")

Ne multumim cu jumatati de masura. Atat de des. Atat de multi suntem. O jumatate de masura e oricum mult mai mult decat nimic. E un "ceva" despre care poti sa discuti. Plus ca - nici nu vrem sa parem "pretentiosi". Ne e teama ca daca am refuza aceasta jumatate de masura, am fi pedepsiti cumva si nici pe viitor nu ni se va mai da nimic.

Nu stiu cum se face, dar din aceasta jumatate de masura, uneori incepem sa primim doar ... jumatate. Dar in loc sa o refuzam o acceptam si pe aceasta jumatate de jumatate de masura. Pentru ca, nu-i asa, e mai mult decat nimic-ul care ne sperie. Si o acceptam. Acceptam un job pe care nu-l mai putem suferi, o casa care nu ne reprezinta, un grup de prieteni care nu ne cunosc mai deloc, o relatie in care ne multumim cu firimituri.

Putem continua sa ne multumim cu jumatati de masura (da, putem continua mult si bine ...) Sau putem sa le dam naibii de jumatati si sa cautam intregul. Jumatatea de masura de tine de cald, ce-i drept, dar ne tine si pe loc. E un risc, ce-i drept, dar ce joc al vietii ar fi asta, fara risc?

Ei bine, azi ma simt in stare sa risc. Sa renunt la jumatatile de masura si sa caut intregul. Cineva spunea ca e absurd sa incerci acelasi lucru si sa astepti rezultate diferite. Pana acum m-am multumit de prea multe ori cu jumatati de masura. Jumatati de autenticitate. Jumatate de viata. O sa incerc si cealalta varianta. Fie ca T.S. sa vegheze asupra mea!