La marginea lumii

La marginea lumii o sa te-astept zambind
Stiind ca de-asta data o sa ma vrei iubind
Cu inima prea arsa de aprig dorul tau
Cu visul meu de-o viata ce-a devenit al tau.

La marginea lumii abia de voi putea
Sa sterg oglinda vietii ca sa ma vad in ea
Sa-mi cercetez trecutul cu pasii lui gresiti
Si sa-mi acord iertarea in mii de rugaminti.

La marginea lumii o sa m-astepti zambind
Si-o sa-mi cladesti o casa ca dar nepretuit
O s-ascultam tacerea inconjurati de nori
Stiind ca de-asta data noi am ramas in doi.

De-ar fi ...

De-ar fi sa-ntelegem ce soarta s-alegem
De-ar fi sa simtim ce vorbe rostim
De-ar fi sa uitam, sa nu na cainam
De-ar fi sa credem, in veci nu ne pierdem.

De-ar fi sa iubim, sa nu ne-amagim
De-ar fi s-asteptam, sa nu regretam
De-ar fi sa dorim, sa nu ne mintim
De-ar fi sa visam, sa nu lacrimam.

De-ar fi sa vii, impreuna vom fi
De-ar fi sa stii ca ma vei gasi
De-ar fi sa imi spui: nu-s a nimanui
De-ar fi sa-mi zici: eu sunt aici.

Ale cui?

Ale mele ganduri - pe buzele tale
Ale tale doruri - in inima mea
Ale mele soapte - la tamplele tale
Ale tale vise - ne vor chema.

Ale noastre patimi - uitate-ntr-o vale
Ale noastre furii - pierdute pe cale
Ale noastre certuri - cazute in mare
Ale noastre chinuri - se vor spulbera

Ale cui sunt oare durerile care
Acum zac uitate si sfaramate?
Ale cui sunt deci placerile care
Noua in veci ne dau desfatare?

Inceputul - doar un vis?

Inceput de vara dulce si amara
Inceput de seara ce molcom coboara
Inceput de drum, cand totu-i in scrum
Inceput de dor, ah ce ma-nfior!

Stiam ca astepti, pe ganduri petreci
Stiam ca ma vrei, a ta sa ma iei
Stiam ca doresti sa ma regasesti
Stiam ca nu vrei in zadar sa speri.

Voiai sa ma vezi, de-ndata sa crezi
Voiai sa m-atingi, pe loc sa ma frangi
Voiai ca sa uiti, de lume sa fugi
Voiai sa ma iei, sa iasa scantei.

Inceput de lumina, balanta o-nclina
Inceput plin de vise pe hartie scrise
Inceput intr-o seara de vara banala
Dar proaspat nascuta din lumea pierduta.

..................................................................

Un vis doar de-a fost, nespus de frumos
Un vis de-am primit precum l-am dorit
Un vis minunat, cum nici n-am visat
Un vis ne-a sedus ... nu mai esti ... eu nu-s.

Intrebarea

"Unde esti Tu, Doamne?!"
O intrebare pe care am auzit-o in gand in momentele mele de pierzanie. O intrebare pe care am simtit-o in vene, in celulele abia nascandu-mi-se, in atomii care explodau cu miile intr-o singura secunda. M-am intrebat singura, am intrebat cerul si pamantul si vazduhul si nimeni, dar chiar nimeni nu mi-a raspuns nimic.
"Unde esti, acum cand am mai multa nevoie de tine?! Cand sunt atat de singura, cand ratacesc printre lanuri de intrebari nerostite, cand alerg dupa naluci cu iz de iubire si cand ma arunc in gol pentru ca alta scapare nu mai am?"
Nici un raspuns. Liniste. Si nu e nici pe departe linistea aceea mult visata, pacea interioara celebra in scrieri de arta si programe de dezvoltare personala. Nu. E o liniste urata, vitrega, incapatanata, care se si se uita la mine a lehamite si de-a dreptul plictisita de atata zbucium al meu. Si pentru ca deja n-o mai pot suporta, nu mai vreau sa ma apese in asa hal, renunt sa mai pun intrebarea asta. Poate asa o sa ma lase in pace! Nu mai vreau nici un raspuns, nu mai caut nici o cale, vreau sa fiu lasata in pace de propriile-mi cautari care m-au dus in balarii!
Gata! O sa-mi gasesc altceva de facut, ceva care sa ma tina atat de ocupata incat sa nu mai incarc inutil universul cu intrebarile mele obsedante. Da, ma apuc de inot, de gatit, de sapat gradina din jurul blocului si daca tot o sa-mi ramana timp liber, in loc sa mai gandesc, o sa sap si gradinile blocurilor invecinate.
Si am tinut-o tot asa, o saptamana, doua, fara o zi de odihna macar. Mi-a fost teama sa ma opresc, mi-a fost tare teama ca intrebarea ma pandeste ca o hiena dupa usa. A trecut o luna. Apoi inca una. La un moment dat am pierdut notiunea timpului. Dar mi-era bine, tare bine. Scapasem. Intrebarea uitase de mine.
Azi dimineata m-am trezit mai devreme decat de obicei cu o nerabdare de neinteles. M-am uitat la ceas - prea devreme! Mi-am ordonat sa mai dorm. Macar o ora. Dar ceva nu ma lasa neam. Neuronii alergau prin capul meu de parca se pregateau pentru olimpiada de vara, ma foiam de pe o parte pe alta, mi-era ba cald, ba frig, iar inima-mi batea de parca asteptam pe cine stie ... Dar pe cine? ca nu-si anuntase nimeni vizita la asemenea ora matinala.
Am aruncat patura cat colo, m-am dat jos din pat si, asa desculta cum eram, am iesit pe terasa care dadea spre rasarit si am facut cativa pasi in aerul umed al unei dimineti zburdalnice. In departare, pe luciul apei, se vedeau cateva fasii de lumina subtiri ca lama unui cutit proaspat ascutit. Respiratia imi era abia perceptibila. Asteptam. Stiam ce urmeaza. Stiam ca inca se mai ascunde acolo, la linia abia perceptibila a orizontului. Priveam neclintirea aceea cu emotia de nedescris a unei prime intalniri. Il chemam in gand: hai, vino, eu sunt aici si te astept. Si ... tot m-a luat prin surprindere. L-am vazut impungand cu crestetul plin de flacari linia orizontului si i-am simtit lumina cum ma mangaie pe fata. L-am vazut zambind de acolo, din departare, atent la creatia careia ii dadea buna dimineata, jucandu-se singur cu razele-i in apa marii si uitandu-se din cand in cand la mine cu coada ochiului sa vada daca inca il mai privesc.
Si atunci m-am trezit strigand: Doamne, unde sunt eu? Pe unde ratacesc, pe ce drumuri alerg incoace si-n colo in cautarea Ta? Abia acum vad ca n-am stiut a pune intrebarea in mod corect. Tu ai fost aici dintotdeauna, Aici, in mine, imprejurul meu, si sus si jos, in rasaritul de soare si in colbul de pe drum, mereu prezent, linistit, asteptand ca si eu sa ma linistesc ca sa te pot regasi in sfarsit. Si ca sa fiu pe deplin Aici, cu Tine, ar trebui sa ma opresc odata din agitatia asta si sa nu ma mai fatai de colo-colo, ca sa pot sta in pace de vorba cu tine.

Moment de publicitate

Am urmat cursurile unei facultati de marketing in principal din motivul ca alte domenii nu ma atrageau neam. Si am descoperit ca este intr-adevar o zona foarte interesanta. Ma uitam la reclame din pura placere. Nu o data, ci de mai multe ori. Aveam chiar proiecte de predat pentru care era necesar sa stau cu ochii-n televizor sa astept ... momentele de publicitate. Asta insa a fost acum mai multi ani. Ulterior am inceput sa vad si cealalta fateta a publicitatii, am inceput sa descopar hainute frumos colorate si sclipitoare, de la care mai sa nu-ti poti lua ochii, aruncate peste produse ori servicii slab calitative, nocive sau periculoase. Si, nimic nefiresc, am devenit oarecum sceptica.
Cu aceeasi rezerva sunt tentata sa privesc de exemplu un fenomen literar vandut in 5 milioane de exemplare (si desigur, cifra nu e finala) despre care aud la tot pasul vorbindu-se ca despre o lucrare geniala. Vorbindu-se, vreau sa accentuez, din locurile cele mai diverse, de la persoane care nu se cunosc intre ele si care nu sunt neaparat devoratori de romane. Mai mult, cica ar fi vorba despre nu stiu ce cautare spirituala de mare valoare a unei femei care se plimba un an intreg prin niste tari care incep cu litera i. Nu de alta, dar izul asta de spiritualitate exotica vinde la cote ridicate de cele mai multe ori.
Neaparat, dar neaparat sa cauti cartea asta si s-o citesti! Sau uite, dupa ce o termin, ti-o imprumut. Deci nu trebuie ratata! Ceea ce nu face decat, evident, sa ridice cota nivelului meu de alarma.
Dar ... curiozitatea, acest motor inepuizabil, m-a convins intr-o dupa-amiaza linistita de primavara sa cumpar totusi cartea despre care am tooot auzit atatea minunatii.
N-am citit-o. Am devorat-o. In urma cu mai putin de o ora am dat ultima fila cu lacrimi in ochi. Si nu pentru c-ar fi fost trista. Dar a reusit sa ma miste intr-un mod in care nu l-as fi putut anticipa in veci. In dimineata asta, cautand intr-o librarie un cadou pentru cineva, am ajuns la raftul pe care erau cateva exemplare din roman si, alaturi de ele, o alta carte, a aceleiasi autoare. Nici n-am citit cu foarte mare atentie titlul, nu mai zic s-o fi rasfoit sau sa fi citit cronicile de pe verso, doar m-am asigurat inca o data ca este aceeasi autoare si am pus-o cu mare grija in cosul de cumparaturi.
Saptamana trecuta mi-am luat inima-n dinti si m-am aventurat in prima mea experienta de sport extrem pe mare: paraseiling. Mi-a trebuit curaj? da. Cat? cam tot de care dispuneam. Cum m-am simtit dupa? altcineva. Iar cantitatea de curaj pe care o car dupa mine peste tot s-a inzecit.
Doar ca, prin comparatie cu ce a facut Liz din roman in cautarea de sine prin lumea intreaga, tot acest curaj imens pe care inca il mai simt echivaleaza cu o boaba de cafea dintr-o tona intreaga. O boaba scofalcita chiar.
(Pentru cei care nu doresc sa citeasca ultimele cuvinte din carte, rog a se opri aici.)
...........................
In finalul cartii, in pagina de multumiri adresate celor care au ajutat-o pe scriitoare in aceasta calatorie, stau scrise niste cuvinte de care o sa-mi aduc mereu aminte:
" Nu stiu daca voi fi vreodata in stare sa ma revansez. Dar poate ca ar trebui sa nu mai incercam sa ne revansam fata de toti cei care ne mentin in viata. Poate ca e mai intelept sa depunem armele in fata miracolului generozitatii omenesti si sa spunem pur si simplu multumesc, sincer si neincetat, atata timp cat vom avea glas." (Elizabeth Gilbert - Mananca, roaga-te, iubeste)
Multumesc, Liz!