Intrebarea

"Unde esti Tu, Doamne?!"
O intrebare pe care am auzit-o in gand in momentele mele de pierzanie. O intrebare pe care am simtit-o in vene, in celulele abia nascandu-mi-se, in atomii care explodau cu miile intr-o singura secunda. M-am intrebat singura, am intrebat cerul si pamantul si vazduhul si nimeni, dar chiar nimeni nu mi-a raspuns nimic.
"Unde esti, acum cand am mai multa nevoie de tine?! Cand sunt atat de singura, cand ratacesc printre lanuri de intrebari nerostite, cand alerg dupa naluci cu iz de iubire si cand ma arunc in gol pentru ca alta scapare nu mai am?"
Nici un raspuns. Liniste. Si nu e nici pe departe linistea aceea mult visata, pacea interioara celebra in scrieri de arta si programe de dezvoltare personala. Nu. E o liniste urata, vitrega, incapatanata, care se si se uita la mine a lehamite si de-a dreptul plictisita de atata zbucium al meu. Si pentru ca deja n-o mai pot suporta, nu mai vreau sa ma apese in asa hal, renunt sa mai pun intrebarea asta. Poate asa o sa ma lase in pace! Nu mai vreau nici un raspuns, nu mai caut nici o cale, vreau sa fiu lasata in pace de propriile-mi cautari care m-au dus in balarii!
Gata! O sa-mi gasesc altceva de facut, ceva care sa ma tina atat de ocupata incat sa nu mai incarc inutil universul cu intrebarile mele obsedante. Da, ma apuc de inot, de gatit, de sapat gradina din jurul blocului si daca tot o sa-mi ramana timp liber, in loc sa mai gandesc, o sa sap si gradinile blocurilor invecinate.
Si am tinut-o tot asa, o saptamana, doua, fara o zi de odihna macar. Mi-a fost teama sa ma opresc, mi-a fost tare teama ca intrebarea ma pandeste ca o hiena dupa usa. A trecut o luna. Apoi inca una. La un moment dat am pierdut notiunea timpului. Dar mi-era bine, tare bine. Scapasem. Intrebarea uitase de mine.
Azi dimineata m-am trezit mai devreme decat de obicei cu o nerabdare de neinteles. M-am uitat la ceas - prea devreme! Mi-am ordonat sa mai dorm. Macar o ora. Dar ceva nu ma lasa neam. Neuronii alergau prin capul meu de parca se pregateau pentru olimpiada de vara, ma foiam de pe o parte pe alta, mi-era ba cald, ba frig, iar inima-mi batea de parca asteptam pe cine stie ... Dar pe cine? ca nu-si anuntase nimeni vizita la asemenea ora matinala.
Am aruncat patura cat colo, m-am dat jos din pat si, asa desculta cum eram, am iesit pe terasa care dadea spre rasarit si am facut cativa pasi in aerul umed al unei dimineti zburdalnice. In departare, pe luciul apei, se vedeau cateva fasii de lumina subtiri ca lama unui cutit proaspat ascutit. Respiratia imi era abia perceptibila. Asteptam. Stiam ce urmeaza. Stiam ca inca se mai ascunde acolo, la linia abia perceptibila a orizontului. Priveam neclintirea aceea cu emotia de nedescris a unei prime intalniri. Il chemam in gand: hai, vino, eu sunt aici si te astept. Si ... tot m-a luat prin surprindere. L-am vazut impungand cu crestetul plin de flacari linia orizontului si i-am simtit lumina cum ma mangaie pe fata. L-am vazut zambind de acolo, din departare, atent la creatia careia ii dadea buna dimineata, jucandu-se singur cu razele-i in apa marii si uitandu-se din cand in cand la mine cu coada ochiului sa vada daca inca il mai privesc.
Si atunci m-am trezit strigand: Doamne, unde sunt eu? Pe unde ratacesc, pe ce drumuri alerg incoace si-n colo in cautarea Ta? Abia acum vad ca n-am stiut a pune intrebarea in mod corect. Tu ai fost aici dintotdeauna, Aici, in mine, imprejurul meu, si sus si jos, in rasaritul de soare si in colbul de pe drum, mereu prezent, linistit, asteptand ca si eu sa ma linistesc ca sa te pot regasi in sfarsit. Si ca sa fiu pe deplin Aici, cu Tine, ar trebui sa ma opresc odata din agitatia asta si sa nu ma mai fatai de colo-colo, ca sa pot sta in pace de vorba cu tine.