Osho - Why Love Hurts

http://oshotimes.blog.osho.com/2010/12/31/osho-on-why-love-hurts/

Tango i nada mas

http://www.youtube.com/watch?v=sAfkChyfn8Q&feature=player_embedded

Pionierii romani intr-ale tango-ului. Oameni de la care am invatat, cu care am dansat si pe care i-am admirat in show-uri. Felicitari!!!

De ce ne indragostim?

Cineva mi-a impartasit de curand urmatoarea idee: ca in viata te poti indragosti de mai multe ori, dar poti iubi o singura data. In sinea mea nu am putut nici confirma si nici infirma total aceasta idee si la momentul respectiv nu am stiut de ce. Pe de o parte inclinam sa cred in ea pentru ca timpul este cel care da multa (poate cea mai multa) valoare iubirii. Iubirea este singura capabila sa mute si muntii din loc, e in stare sa topeasca gheturile in care s-a cuibarit inima, sa darame zidurile pe care ni le-am ridicat pentru a ne proteja de vitregiile Lumii, e singura care poate depasi obstacole de nedepasit. Si doar daca ne va tine unul langa altul pana la 80 de ani, atunci abia vom putea afirma ca a fost iubire. Daca insa nu ne-a tinut aproape decat 2 luni, 2 ani sau 20 de ani, inseamna ca a fost altceva, mai de suprafata, a fost doar afectiune banala ori mai mult prietenie, poate chiar obisnuinta sau teama de a nu fi singuri, dar nu putem afirma ca a fost iubire din moment ce am ajuns la capat de linie, nu-i asa?
Pe de alta parte, ne aducem bine aminte cu totii ca atunci cand eram eroii propriilor noastre povesti de iubire, nu existau dubii. Exista incredere, speranta, idealuri si planuri de viitor si indiferent cat de mult sau de clar le-am comunicat celuilalt, noi le-am simtit la intensitate maxima. Daca am fi sinceri cu noi, atunci seara inainte de culcare, ce n-am da ca sa retraim macar cateva minute din starea aceea unica de a FI cu celalalt, cu cel / cea pe care atunci l-am simtit ca jumatatea noastra? Oare de ce uneori negam in prezent sentimentele noastre din trecut? Daca au "trecut", inseamna oare ca ele nu au fost vii?

M-am simtit prinsa in dilema. Pana cand mi-am adus aminte de un banc cu Bula cu cele trei barci. Cu Bula care era in satul lui si atunci cand au inceput inundatiile, in loc sa se grabeasca sa plece din calea apelor, sta linistit la el acasa spunand ca pe el il salveaza Dumnezeu. A trecut prima barca pe langa casa lui si vecinii i-au zis sa vina si el, dar el nu, ca pe el in salveaza Dumnezeu. A trecut si a doua barca, Bula de neinduplecat. Apele au crescut, Bula a trebuit sa se suie pe casa, trece si a treia barca si ultimii care paraseau satul au incercat sa-l convinga, dar el nu si nu. Apele cresc si mai mult, Bula se ineaca si ajunge in rai. Suparat nevoie mare, il intreaba pe Dumnezeu: dar ce s-a intamplat, eu am avut incredere ca o sa ma salvezi?! Bine, Bula, i-a raspuns Dumnezu, dar la mine figureaza ca ti-am trimis trei barci ...

Poate ca Dumnezeu ne trimite mai multe barci de-a lungul vietii. Poate prima persoana de care ne indragostim e cea pe care o putem iubi toata viata. Dar apare un ceva neplacut la un moment dat si gata, se rupe ... dupa un timp insa, sufletul se trezeste la viata in prezenta altcuiva si traieste din plin pana cand ... pana cand se inchide la loc. Si iar pauza. Poate in fiecare indragostire sta ascunsa sansa marii iubiri. Dar noi nu suntem pregatiti s-o primim asa cum se cuvine. Devenim prea repede plictisiti, rutinati, posesivi ori banuitori, egoisti sau nepasatori si reusim in final sa pierdem sansa dupa sansa. Daca asa stau lucrurile, atunci ar trebui sa multumim divinului ca ne trimite mai multe barci, cum ar fi daca am avea o singura sansa si am rata-o?! Parintii nostri au avut rabdare cu noi pana am invatat sa numaram pana la 10, am tot repetat, am tot gresit, dar pana la urma am invatat. Cred ca si Dumnezeu are rabdare cu noi, stie ca lectia iubirii nu e una tocmai usoara si de aceea ne ajuta sa intalnim pe cineva care sa ne invete ce e iubirea. Iar semnul discret pe care el ni-l face este tocmai acela de a ne indragosti. Pentru ca e ceva ce ni se da in dar, nu ceva ce putem noi alege. Altfel, de ce ne-am indragosti?!

Daca oamenii n-ar mai putea vorbi ...

Daca oamenii n-ar mai putea vorbi ...

..... nu ar mai putea minti. Pentru ca doar vorbele pot aduce non adevaruri. Faptele sunt de netagaduit.
..... nu ar mai barfi, nu ar mai injura si nici inventa scuze.
..... nu ar mai pierde timpul disecand toate amanuntele putin semnificative si ar putea astfel sa isi indrepte atentia spre lucrurile cu adevarat importante.
..... nu ar mai rani sentimentele celor din jur si nu ne-ar mai spune ca nu ne cred, chiar daca ceea ce noi spunem, spunem din toata inima.
..... ar fi nevoiti sa valorifice celelalte mijloace de comunicare; ar putea astfel sa zambeasca mai mult, sa se priveasca mai mult in ochi si sa se imbratiseze mai des.

Dar .. daca oamenii n-ar mai putea vorbi ...
..... nu ar mai putea incuraja cu o vorba buna pe cei din jur in momentele lor de rascruce.
..... nu ar mai putea canta si poate tot atunci ar inceta sa mai dansez ... ce pacat!
..... nu ar mai putea rosti rugaciuni la unison.
..... nu ar mai putea spune cuiva "te iubesc". Si atunci Lumea si-ar pierde tot sensul.

Sa nu va para rau pentru cuvintele mari pe care le-ati spus la un moment dat. Daca au fost rostite cu sinceritate, bucurati-va ca au mai sters putin din fumul negru asternut pe acest pamant de toate emisiile noastre verbale negative.

Oare ce incercam sa demonstram?!

Am inceput sa ma uit la seria 3 din "So You Think You Can Dance - Canada" si am apasat pe pauza dupa ce am vazut ca la auditii, alaturi de dansatori inzestrati cu reale calitati artistice si uneori acrobatice si deopotriva indivizi veniti sa-si consume timpul poate din plictiseala, poate din dorinta de a aparea la TV, am vazut o fata care a starnit lacrimile juriului. O fata cu un destul de fin, dar clar handicap mental, fara nici o pregatire de specialitate in materie de dans, care insa a dat dovada de o sensibilitate iesita din comun. A dansat din suflet, cu emotiile aruncate in aer si cu curajul celui care nu mai are nimic de pierdut. Sigur, nu se incadra in nici un fel in standardele de exigenta ale unui show artistic de renume. Dar ei nu i-a pasat. Doar a dansat. Asa cum a simtit. Cu forta, cu pasiune si fara ganduri. De parca incerca sa demonstreze ceva. Ca si ea poate sa danseze. Cine ar fi putut sa o contrazica? Cei din juriu au inteles. Ca ea nu a dansat pentru TV ori pentru glorie sau bani, nu a dansat nici pentru juriu, prieteni sau familie. Ea a dansat pentru ea. Simplu.
Si atunci m-am intrebat: oare noi, oamenii, prin actiunile pe care le facem si deciziile pe care le luam, prin lupta continua cotidiana pe care o dam cu criza, cu patronii, cu cei de langa noi ori chiar cu divinitatea ... noi ce naiba incercam sa demonstram? si cui?!?
Mai intai ne propunem niste obiective: sa intru la Medicina ca sa devin doctor ca mama, apoi sa-mi gasesc un post sigur si remunerat corespunzator ca sa aiba si tata cu ce se fali si ca sa pot povesti mai tarziu la intalnirea a 10 ani de la liceu despre deosebita mea evolutie profesionala concretizata deopotriva in aspecte practice (cel putin 4-5 diplome importante) cat si in "premii de consolare" (cel putin 2 excursii pe an in strainatate). Dupa aceea sau concomitent cu asta trebuie sa demonstrez (de data asta mai multor persoane incluzand membrii primari ai familiei, pe cei secundari, cunostintele acestora si vecinii, colegii de facultate, colegii de munca impreuna cu toata familia lor, vecinii mei de palier etc. etc. etc.) ca sunt o persoana responsabila si matura, capabila sa-si intemeieze o familie, sa construiasca o casa, sa creasca un copil si sa-si plimbe catelul de cel putin doua ori pe zi. Mai trebuie sa demonstrez dupa aceea familiei ca ma implic pana la epuizare in toate problemele care apar si trebuie rezolvate de urgenta, sa demonstrez sotului ca sunt alaturi de el la bine si la greu, ca sunt gospodina, ca sunt femeie, ca sunt echilibrata, sensibila, puternica, sa demonstrez copiilor ca sunt o mama iubitoare pana la sacrificiul de sine.
Offf.....
E suficient doar sa citesc aceste "obiective" si simt ca obosesc peste masura.
De fapt ... ce anume incercam sa demonstram? Cum apare lupta asta interna, zbaterea asta a noastra de a rezolva toate problemele? Si ce asteptam ca rasplata pentru toate actiunile noastre, faptele bune, examenele luate cu 10 si scopurile atinse?
Poate apreciere. Iubire. Si sentimentul ca suntem acceptati. De cei din jur. De noi insine. Si de Existenta.
Zbaterea asta interna nu e insa decat rezultatul firesc al uitarii. Uitam ca Dumnezeu ne iubeste si ne accepta asa cum suntem, ca parte din El. Poate daca ne-am aminti asta, am invata sa ne acceptam pe noi insine si sa ne iubim mai mult. Si vom avea sansa sa descoperim ca si cei din jur ne iubesc, chiar daca uneori sunt stangaci in a ne arata asta.
Azi am inteles ca nu trebuie sa demonstrez nimanui nimic. O sa dansez, o sa muncesc, o sa rad si o sa ma bucur de fiecare oportunitate pe care mi-o va da viata pentru A FI. Iar cei care ma vor privi cu adevarat si vor fi capabili sa vada dincolo de formele existentei materiale vor sti ca nu am nimic de demonstrat.