Am inceput sa ma uit la seria 3 din "So You Think You Can Dance - Canada" si am apasat pe pauza dupa ce am vazut ca la auditii, alaturi de dansatori inzestrati cu reale calitati artistice si uneori acrobatice si deopotriva indivizi veniti sa-si consume timpul poate din plictiseala, poate din dorinta de a aparea la TV, am vazut o fata care a starnit lacrimile juriului. O fata cu un destul de fin, dar clar handicap mental, fara nici o pregatire de specialitate in materie de dans, care insa a dat dovada de o sensibilitate iesita din comun. A dansat din suflet, cu emotiile aruncate in aer si cu curajul celui care nu mai are nimic de pierdut. Sigur, nu se incadra in nici un fel in standardele de exigenta ale unui show artistic de renume. Dar ei nu i-a pasat. Doar a dansat. Asa cum a simtit. Cu forta, cu pasiune si fara ganduri. De parca incerca sa demonstreze ceva. Ca si ea poate sa danseze. Cine ar fi putut sa o contrazica? Cei din juriu au inteles. Ca ea nu a dansat pentru TV ori pentru glorie sau bani, nu a dansat nici pentru juriu, prieteni sau familie. Ea a dansat pentru ea. Simplu.
Si atunci m-am intrebat: oare noi, oamenii, prin actiunile pe care le facem si deciziile pe care le luam, prin lupta continua cotidiana pe care o dam cu criza, cu patronii, cu cei de langa noi ori chiar cu divinitatea ... noi ce naiba incercam sa demonstram? si cui?!?
Mai intai ne propunem niste obiective: sa intru la Medicina ca sa devin doctor ca mama, apoi sa-mi gasesc un post sigur si remunerat corespunzator ca sa aiba si tata cu ce se fali si ca sa pot povesti mai tarziu la intalnirea a 10 ani de la liceu despre deosebita mea evolutie profesionala concretizata deopotriva in aspecte practice (cel putin 4-5 diplome importante) cat si in "premii de consolare" (cel putin 2 excursii pe an in strainatate). Dupa aceea sau concomitent cu asta trebuie sa demonstrez (de data asta mai multor persoane incluzand membrii primari ai familiei, pe cei secundari, cunostintele acestora si vecinii, colegii de facultate, colegii de munca impreuna cu toata familia lor, vecinii mei de palier etc. etc. etc.) ca sunt o persoana responsabila si matura, capabila sa-si intemeieze o familie, sa construiasca o casa, sa creasca un copil si sa-si plimbe catelul de cel putin doua ori pe zi. Mai trebuie sa demonstrez dupa aceea familiei ca ma implic pana la epuizare in toate problemele care apar si trebuie rezolvate de urgenta, sa demonstrez sotului ca sunt alaturi de el la bine si la greu, ca sunt gospodina, ca sunt femeie, ca sunt echilibrata, sensibila, puternica, sa demonstrez copiilor ca sunt o mama iubitoare pana la sacrificiul de sine.
Offf.....
E suficient doar sa citesc aceste "obiective" si simt ca obosesc peste masura.
De fapt ... ce anume incercam sa demonstram? Cum apare lupta asta interna, zbaterea asta a noastra de a rezolva toate problemele? Si ce asteptam ca rasplata pentru toate actiunile noastre, faptele bune, examenele luate cu 10 si scopurile atinse?
Poate apreciere. Iubire. Si sentimentul ca suntem acceptati. De cei din jur. De noi insine. Si de Existenta.
Zbaterea asta interna nu e insa decat rezultatul firesc al uitarii. Uitam ca Dumnezeu ne iubeste si ne accepta asa cum suntem, ca parte din El. Poate daca ne-am aminti asta, am invata sa ne acceptam pe noi insine si sa ne iubim mai mult. Si vom avea sansa sa descoperim ca si cei din jur ne iubesc, chiar daca uneori sunt stangaci in a ne arata asta.
Azi am inteles ca nu trebuie sa demonstrez nimanui nimic. O sa dansez, o sa muncesc, o sa rad si o sa ma bucur de fiecare oportunitate pe care mi-o va da viata pentru A FI. Iar cei care ma vor privi cu adevarat si vor fi capabili sa vada dincolo de formele existentei materiale vor sti ca nu am nimic de demonstrat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu