Cineva mi-a impartasit de curand urmatoarea idee: ca in viata te poti indragosti de mai multe ori, dar poti iubi o singura data. In sinea mea nu am putut nici confirma si nici infirma total aceasta idee si la momentul respectiv nu am stiut de ce. Pe de o parte inclinam sa cred in ea pentru ca timpul este cel care da multa (poate cea mai multa) valoare iubirii. Iubirea este singura capabila sa mute si muntii din loc, e in stare sa topeasca gheturile in care s-a cuibarit inima, sa darame zidurile pe care ni le-am ridicat pentru a ne proteja de vitregiile Lumii, e singura care poate depasi obstacole de nedepasit. Si doar daca ne va tine unul langa altul pana la 80 de ani, atunci abia vom putea afirma ca a fost iubire. Daca insa nu ne-a tinut aproape decat 2 luni, 2 ani sau 20 de ani, inseamna ca a fost altceva, mai de suprafata, a fost doar afectiune banala ori mai mult prietenie, poate chiar obisnuinta sau teama de a nu fi singuri, dar nu putem afirma ca a fost iubire din moment ce am ajuns la capat de linie, nu-i asa?
Pe de alta parte, ne aducem bine aminte cu totii ca atunci cand eram eroii propriilor noastre povesti de iubire, nu existau dubii. Exista incredere, speranta, idealuri si planuri de viitor si indiferent cat de mult sau de clar le-am comunicat celuilalt, noi le-am simtit la intensitate maxima. Daca am fi sinceri cu noi, atunci seara inainte de culcare, ce n-am da ca sa retraim macar cateva minute din starea aceea unica de a FI cu celalalt, cu cel / cea pe care atunci l-am simtit ca jumatatea noastra? Oare de ce uneori negam in prezent sentimentele noastre din trecut? Daca au "trecut", inseamna oare ca ele nu au fost vii?
M-am simtit prinsa in dilema. Pana cand mi-am adus aminte de un banc cu Bula cu cele trei barci. Cu Bula care era in satul lui si atunci cand au inceput inundatiile, in loc sa se grabeasca sa plece din calea apelor, sta linistit la el acasa spunand ca pe el il salveaza Dumnezeu. A trecut prima barca pe langa casa lui si vecinii i-au zis sa vina si el, dar el nu, ca pe el in salveaza Dumnezeu. A trecut si a doua barca, Bula de neinduplecat. Apele au crescut, Bula a trebuit sa se suie pe casa, trece si a treia barca si ultimii care paraseau satul au incercat sa-l convinga, dar el nu si nu. Apele cresc si mai mult, Bula se ineaca si ajunge in rai. Suparat nevoie mare, il intreaba pe Dumnezeu: dar ce s-a intamplat, eu am avut incredere ca o sa ma salvezi?! Bine, Bula, i-a raspuns Dumnezu, dar la mine figureaza ca ti-am trimis trei barci ...
Poate ca Dumnezeu ne trimite mai multe barci de-a lungul vietii. Poate prima persoana de care ne indragostim e cea pe care o putem iubi toata viata. Dar apare un ceva neplacut la un moment dat si gata, se rupe ... dupa un timp insa, sufletul se trezeste la viata in prezenta altcuiva si traieste din plin pana cand ... pana cand se inchide la loc. Si iar pauza. Poate in fiecare indragostire sta ascunsa sansa marii iubiri. Dar noi nu suntem pregatiti s-o primim asa cum se cuvine. Devenim prea repede plictisiti, rutinati, posesivi ori banuitori, egoisti sau nepasatori si reusim in final sa pierdem sansa dupa sansa. Daca asa stau lucrurile, atunci ar trebui sa multumim divinului ca ne trimite mai multe barci, cum ar fi daca am avea o singura sansa si am rata-o?! Parintii nostri au avut rabdare cu noi pana am invatat sa numaram pana la 10, am tot repetat, am tot gresit, dar pana la urma am invatat. Cred ca si Dumnezeu are rabdare cu noi, stie ca lectia iubirii nu e una tocmai usoara si de aceea ne ajuta sa intalnim pe cineva care sa ne invete ce e iubirea. Iar semnul discret pe care el ni-l face este tocmai acela de a ne indragosti. Pentru ca e ceva ce ni se da in dar, nu ceva ce putem noi alege. Altfel, de ce ne-am indragosti?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu