Deci cum e cu iubirea?

Ieri seara am filosofat cu cineva despre iubire. O tema veche, dar la fel de actuala. Daca e s-o iau cronologic (adica structurat, organizat, nu asa ...), cand suntem mici, primim. Sau asa ar fi tabloul clasic. Un copil care este crescut cu dragoste parinteasca si astfel invata primul si cel mai important limbaj, cel al iubirii. Apoi crestem si apare cautarea, mai intai intuita, apoi obiectivizata, sintetizata, ba uneori chiar pusa in chingile artificiale ale unor reguli nescrise despre cum ar trebui sa fie, a principiului calauzitor al iubirii. Si vine si momentul in care, cu lumina stinsa si ochii-n tavan, prada unor apasari interioare, incep intrebarile grele: oare ce e iubirea? am iubit cu adevarat vreodata? cum sa gasesc acea iubire pura, nepieritoare, eterna?  de fapt ... am iubit eu vreodata? Iar raspunsurile ... raspunsurile nu sunt uneori usoare si nici definitive.

Exista atatea limbaje ale iubirii si atatea definitii devenite celebre, atatea interpretari subiective, incat mi-ar trebui cateva vieti la rand pentru a le sistematiza. Si poate nici n-ar trebui. Pentru ca iubirea nu trebuie definita, ci traita. Si nu oricum, ci asteptand ca magia ei sa-ti deschida noi porti de cunoastere.

Dar ce-ar fi sa incadram intr-o unitate toate aceste perceptii subiective? Intr-o inima vie, care pulseaza si se reveleaza in cele mai mici si in cele mai mari gesturi ale noastre. Daca ajuti pe cineva de langa tine care are o suferinta ori sacrifici o parte din tine pentru a-i fi bine celuilalt, de unde vine asta daca nu din aceasta inima mare? Un gest banal, o vorba buna, o incurajare in momentele grele ori o simpla rugaciune spusa in gand in drumul tau spre serviciu pentru cineva drag, nu tot de acolo vin? Inima asta mare se sparge in bucati care cad peste tine, sunt bucati mari care apar la rascruce de drumuri si bucati mici, aproape invizibile, care se astern pe calea pasilor tai de zi cu zi.

Multi spun ca iubirea e un ideal. In traducere libera, nu poate fi atinsa. Poate ca da, dar ce ne impiedica sa o avem drept stea calauzitoare? Drept principiu care sa ne indice calea pe care sa mergem? Poate asta este si rostul caii, de a invata sa iubim. Se prea poate ca parintii sa nu ne invete decat partial asta, la scoala nu cred ca avem prea multe sanse, dar viata gaseste ea mereu posibilitati de a ne invata, mai cu binele, mai cu testele, mai cu experientele. Toti invatam. Scoala vietii este scoala iubirii unde suntem de cele mai multe ori niste incepatori. Dar ar fi frumos, zic eu, ca in loc sa ne uitam in urma si sa ne lamentam ca nu am invatat mare lucru pana acum, sa privim inainte, spre steaua noastra calauzitoare, si sa ne bucuram ca mai avem atat de multe lucruri minunate de invatat.

Riscul este ca privind punctul acela final numit destinatie, sa nu mai vedem cararea pe care mergem. Am si doua exemple analogice.
Primul. La cursul de dans. Persoane care, dupa cateva luni de curs si practica constiincioasa, se simt descurajati si dezarmati, spun "vreau si eu sa dansez asa, ca X"sau öare cand voi putea si eu dansa, in sfarsit?" Ce nu vad este ca ei deja danseaza. Sunt intr-o sala de dans, au un partener, fac niste pasi pe muzica (s-ar simti si mai bine, daca ar fi ceva mai relaxati), cum se cheama asta daca nu dans? Adica ei danseaza, dorindu-si in acelasi timp sa ajunga sa danseze la un moment dat. Mi se pare doar mie sau e un paradox aici?
Al doilea. Am vazut un interviu cu un om al muntelui care, intrebat fiind cum e pe cea mai inalta culme pe care a ajuns, a raspuns ca n-a stat decat vreo 2 minute acolo, batea un vant teribil si nu putea respira, doar cat sa faca 2-3 poze si a trebuit sa ia drumul la vale. Pentru ca nu pentru culme a facut calatoria.

Riscam asadar ca, fiind hipnotizati de un maret ideal al iubirii, sa nu ne dam seama ca deja iubim, azi mai mult decat ieri, maine mai altfel decat azi.
Cum poti invata sa dansezi, altfel decat dansand?
Cum poti invata sa te cateri pe un munte, altfel decat catarandu-te?
Cum poti invata sa iubesti, altfel decat iubind?

Iubirea se invata. Dar este cel mai frumos proces de invatare, chiar daca are si examenele lui mai grele. Sa invatam sa iubim asadar, iubind!

Fara titlu

De ce nu-mi vii tu, oare,
In suflet sa-mi asterni
Iubirea de o clipa
Ca poarta peste vremi?

Si sa-mi aduci cu tine
Din lumi demult apuse
Un strop de apa vie
Din apele ascunse.

I am a Human Being, not a FB status!

Pentru toti prietenii si amicii mei reali, virtuali, fosti, prezenti sau viitori, ca si pentru dusmanii din acelasi spatiu temporal:

Sunt un om in carne si oase, respir, vorbesc, zambesc sau plang, dorm noaptea si muncesc ziua. Nu sunt un id sau un cont, nici un username, un tag, un smile, un share si cu atat mai putin un Facebook status. Daca vreau sa comunic ceva, cuiva, cumva, e simplu: vorbesc, zambesc sau iau pe cineva in brate. Nu ma login daca vreau sa petrec in mod placut timpul cu cineva, nu postez un mesaj misterios si urmaresc daca cineva, cineva anume ma refer (prietenele stiu cine) dau like, comenteaza sau dau un reply cu un alt mesaj, mai misterios ca al meu si nici nu ma logout daca nu vreau sa ma abordeze cineva. Si daca ma vedeti timp de cateva ore online pe FB, e pentru ca imi deschid mai multe ferestre in browser, nu fiindca ma plictisesc pe-acasa.

Da, Facebook-ul este un minunat instrument de comunicare. Atunci cand se limiteaza la acest statut si nu-ti da replace vietii tale reale. Mai vezi un clip cu dans, mai un anunt, sa stii ce petreceri sunt, mai citesti un banc, vezi o poza draguta si (cu voia prietenilor virtuali) mai postezi un anunt umanitar. Atat.

Va rog!

Nu faceti din FB un mijloc de amenintare: daca mai faci asta o singura data, sa stii ca te sterg din lista mea!

Nu faceti din FB o toaleta publica: adica am vazut si injuraturi ca la usa cortului postate de persoane care apar in rochii de seara elegante.

Facebook e o realitate virtuala (pare o contradictie in termeni). Si atat. Nimic mai mult.

Ce bine ca Shakespeare a trait in alt secol! Ca daca zicea "A fi sau a nu fi. Aceasta-i intrebarea." in secolul 21, apareau si comentariile: adica stai putin, a fi unde? daca sunt pe FB, se pune? ca pe Hi5 am fost, dar nu mai sunt, iar pe Like2Watch nu sunt inca. Pe Linkedin sunt, dar nu stiu daca e suficient, iar pe Twitter nici n-o sa fiu vreodata, ca nu-nteleg la ce foloseste. In consecinta, rog autorul sa mentioneze in mod explicit la ce cont de social media s-a referit, ca nu e deloc clar.

Dragii mei, daca vreti sa comunicati cu mine, cred ca deja stiti ce aveti de facut. Sunt un om real, nu un statut de FB.

Si nu uitati:

What happens on Facebook, stays on Facebook!

Ce vor femeile?

Citez din interviul unui renumit numerolog roman, Anatol Basarab, interviu care contine de altfel dupa parerea mea si multe lucruri interesante, dar ... watch this: "Femeilor le place sa fie dominate. Daca nu o domini, femeia o ia razna. Si apoi tot ea plange vazand ce-a ajuns. Si da vina pe barbat, ca el a gresit, ca daca e barbat adevarat, stie sa aiba grija de ea si sa-i puna frane."
Oare?!?
Eu cred ca una e sa domini si alta sa conduci, cu iubire si intelepciune. In tango, ca si in viata, ca sa folosesc o sitagma ultra-uzitata, fiecare are rolul lui, sau ar trebui sa-l aiba: leader si follower. Da, sunt leader si follower, nu asupritor si asuprit, stapan si sclav, judecator si condamnat, cu riscul de a se ajunge la scene sado-maso. Si fiecare ar trebui sa-si invete si sa-si asume rolul propriu. Barbatul - acela de a conduce, de a "propune" femeii o directie, dupa care, nu-i asa, ea poate accepta si atunci fac impreuna urmatorul pas. El propune, trebuie sa ofere o intentie clara, ea asteapta si e atenta la intentia lui pe care o poate urma sau nu, ca poate avea si ea initiative in acest dans al vietii si daca lucrurile stau asa la fiecare pas, se poate numi asta dans. Armonie. As vrea sa spun normalitate, dar realitatea ma cam contrazice.
Acum cativa ani, pe post de asistenta la un curs de tango, incercam sa-i arat un pas de baza unui leader cu doar cateva lectii de tango la activ. Neatent la indicatii, repezit si desigur orgolios, mi-a cadorisit aceasta replica: bine, dar n-ar trebui sa conduc eu? Desigur, dragul meu, i-am replicat in gand, dar atunci cand o sa stii!
Ca daca dupa prima luna de cursuri te consideri expert si ma conduci in forta (am fost si luata pe sus uneori la modul propriu si mutata de colo-colo, ce propuneri, ce intentii), ca doar esti leaderul, ce conteaza ca ma calci pe picioare si nu esti pe muzica, asta se cheama ca tu esti cel care controleaza situatia.
Si daca dupa ce abia ti-ai serbat majoratul, te consideri "barbat" si deci indreptatit sa pui fraie si, la nevoie, frane femeii de langa tine, asta se cheama la fel, tu esti la conducere. Iar pe masura ce timpul trece, situatia se amplifica.

Dar cum ar fi ca barbatul, in loc sa domine femeia, sa invete sa-i propuna un drum in 2, cu respect, iubire si responsabilitate?! O, da, ar fi mai greu, se incumeta cineva??

Banc

Scrisoare catre ea:
"Iubita mea,
Pentru tine as traversa cel mai fierbinte si mai uscat desert, m-as lupta cu stihiile furtunilor pe cel mai agitat ocean, as infrunta cea mai salbatica jungla, m-as avanta pe cele mai reci si mai aride tinuturi de gheata ... as infrunta chiar si infernul.
Trec maine pe la tine. Daca nu ploua."

Banc, banc, dar ... eu l-am trait aievea. Nu demult, cand asteptam cu infrigurare o vizita, in loc de sunetul soneriei am auzit beep-ul mobilului care ma anunta ca am primit un sms care continea un singur cuvant: "Ploua". Un singur cuvant, da, 5 litere, fara nici un semn de punctuatie. Fiind un sfarsit de week-end dupa o saptamana torida, am inceput sa despic firul in patru: adica cum? ploua si hai sa ne bucuram ca se mai racoreste afara / ploua si mai bine inchide aerul conditionat si deschide geamul sa intre mirosul de ploaie proaspata / ploua si nu mai vin ca sa nu-mi stropesc pantalonii mei cei albi?!?

Ploua. E adevarat ca apa "spala", dar poate n-ar fi cazul sa generalizam. Spala si memoria? uitam promisiunile abia facute atat de usor uneori, dupa care (partea interesanta abia acum urmeaza) incercam sa-l convingem pe celalalt si pe noi insine ca nici n-am facut vreo promisiune, ziceam si eu asa intr-o doara ...

Cineva spunea ca promisiunile facute cu sinceritate in cadrul unui cuplu de exemplu isi pierd valabilitatea cand cuplul se destrama. Adica ce sens ar avea sa-i spui "fostului": bine, dar mi-ai promis ca ma duci la Paris ... a fost o afirmatie rostita atunci, intentia si sinceritatea apartineau acelui moment care, uite, a trecut. Sa zicem ca as fi de acord cu afirmatia asta, dar cu o conditie necesara: sa fie clar ca s-a destramat, ca nu mai au de-a face unul cu altul. Dar atata timp cat "oficial" lucrurile merg inainte, cum ramane cu promisiunile facute si nerespectate?

Vedeti voi, tot gandindi-ma la asta, mi-am adus aminte de un vechi proverb romanesc: omul se cunoaste dupa fapte. Ca de spus, spune multe, ce te costa sa arunci niste cuvinte incolo si-ncoace? Fac parte din design, nu-i asa? Si in cazul asta, cu practica stam mai prost.

Morala? Nu mai vreau sa cred in vorbe. Doar in fapte. Sper sa-mi reuseasca cat mai des.
Si morala asta ar trebui sa mi-o aplic in primul rand mie. Sa ma tin adica de promisiunile facute mie. Pai daca eu n-o sa fac asta, cum sa mai pretind de la altii?
Asa ca pentru astazi - promit ca de acum incolo sa cred doar in fapte.

De ce scriu

Fiecare are motivele lui / ei pentru a scrie, mai mult sau mai putin constientizate. Eu ... scriu din mai multe motive. In primul rand e modul meu de exprimare care ma ajuta rand sa sintetizez niste lucruri, intelegeri, lectii de viata. Apoi e dorinta de a impartasi cu alti ideile care-mi trec prin cap. Ori prin inima. Fara a avea pretentia de a scrie adevaruri universale, cu riscul sa ma contrazic la un moment dat (dar si asta face parte, nu-i asa, din evolutie sau macar din introspectie). Este si dialogul meu cu Lumea, un fel de mailuri catre Univers. Sunt si mai ales au fost in momente dificile medicamente pe care singura le-am creat si mi le-am administrat dupa necesitati. Si mi-au prins tare bine.

Sunt si reminder-uri. In caz ca incep sa uit un lucru pe care l-am constientizat la un moment dat, il recitesc. Un fel de refresh. De exemplu, mi-am adus aminte azi ca nu avem nimic de demonstrat. Nici sefilor ca suntem capabili si seriosi, nici celor din jur ca tinem la ei. E suficient sa ne purtam firesc, natural, poate chiar instinctiv. Iar ei vor sti. Sau nu. Vor sti daca sunt pe aceeasi lungime de unda cu noi, deschisi si dornici sa ne priveasca. Iar daca nu vor sti, nu inseamna decat un singur lucru: there is nothing there. Degeaba vom incerca sa ne dam peste cap pentru a "demonstra", degeaba ne vom stradui sa facem de o suta de ori mai mult decat ni se cere, e un efort care nu duce nicaieri. E bine sa-l facem din cand in cand insa, tocmai pentru a ne da seama ca nu ajuta la nimic. Pur si simplu - vezi sau nu vezi.

Si mai scriu pentru cei care vor sa ma cunoasca.

E frig !!!

Dimineata de septembrie. Racoarea toamnei care iti netezeste pielea si-ti alunga amintirile unei veri fierbinti. Si oameni. Oameni pe strazile unui oras suprapopulat. Oameni in masini, prin tramvaie prafuite, treziti fara prea mult entuziasm de ceasul desteptator al unei zile banale de munca.
Plouase. Nori gri inca atarnau greu de un cer nelinistit. Si da, te-ai fi asteptat ca dupa o noapte ploioasa sa te intampine in fata blocului un frig neprietenos. Chiar si buletinul meteo de aseara a avertizat: la noapte va ploua in averse, iar ziua cerul va fi innorat, cu risc mare de precipitatii. Iar oamenii s-au conformat. De unde pana ieri s-au plimbat pe strazi in tricouri si pantaloni scurti, azi au trecut la haine de toamna. Blugi, maneci lungi, pulovere. Si acompaniati de umbrele.
Din motive pe care nu le pot detalia intr-un spatiu public, m-am nimerit in aceasta lume de septembrie intr-o rochita subtire de vara si sandale. Am trait tot drumul pana la serviciu strania senzatie ca vin dintr-o alta lume. Uitandu-ma la fotografia de azi dimineata, cu oameni cu haine si fete de toamna trecand pe langa mine, m-am gandit ca ar trebui sa-mi fie frig. Dimpotriva. Mi-era foarte bine, ba chiar m-am incalzit mergand pe jos. Iar eu, se stie, sunt o friguroasa.
Oamenii sunt rationali. Daca afara e toamna si a plouat - e frig, deci ma imbrac gros. Si precauti. Imi iau si umbrela. Nu care cumva sa ... Probabil ca multora le era cald cu atatea haine groase, dar ...
In oricare alta zi, cel mai probabil as fi facut si eu la fel. Dar azi nu. Azi nu m-am lasat posedata de ratiune. Si m-am simtit libera.