Nu cu mult timp in urma am avut un vis. Tin minte ca-n seara respectiva m-am dus la culcare aproape fara sa mai stiu cine sunt. La capatul unei zile in care m-am lovit de cele mai zgrumturoase ziduri in incercarea mea disperata de a ma explica, de a-l face sa ma inteleaga sau daca nu atat de mult, macar sa ma creada, m-am simtit epuizata, alergand fara nici un rost printr-un labirint de explicatii construite cu multa migala de mintea mea neobosita, dar importante se pare doar pentru mine si goale pentru celalalt, ajunsesem sa cred ca ma ratacisem intr-o lume fara noima, diforma, care incepuse sa ma devoreze, iar eu nu eram in stare decat sa asist neputincioasa si chiar usor amuzata la propria-mi distrugere. Am adormit cu genunchii la piept, cu palma dreapta pe obrazul stang, simtindu-mi fiecare tresarire a genelor nelinistite. Si am visat ...
Se facea ca era inainte de Nastere. Am recunoscut locul. Era cald. O caldura care ma cuprindea de peste tot si imi picura in inima stropi de verdeata. O adiere strengara se juca in parul meu si-l impletea, punand din loc in loc cate o petala de trandafir. Eram intr-o stare de totala neclintire, de martor tacut al absolutului in care pluteam, in care nu simteam nici covorul de nori in care mi se infundau picioarele, nici franturile de lumina care treceau pe langa mine, prin mine. Nu eram singura. Eram toti. Si eu, si tu, si ceilalti, o familie de suflete care se jucau de-a v-ati ascunselea intr-un noian de fulgi deliciosi de albi. Ne stiam, ne regasisem intr-o forma fara masti, fara falsuri, in starea de copii divini ai unei existente fara inceput si fara sfarsit. Gata oricand sa luam jocul de la capat cu seriozitatea cu care un copil invata primele litere ale alfabetului, ne-am cantat bucuria de a fi din nou impreuna. Si ne-am promis. Ne-am promis ca ne vom alege un loc pe acea planeta numita Terra pe care sa ne continuam jocul, sa fim uniti, ca si aici, prin gandurile si aspiratiile noastre. Stiam insa ca odata cu Nasterea, vine si Uitarea. Ne-am intristat gandindu-ne cine am fost, o sa uitam sa ne bucuram de fiecare clipa, sa ne daruim neconditionat, sa iubim nebuneste, o sa uitam ca suntem copii divini in cautarea de sine. O sa uitam pentru ce ne-am nascut, o sa inlocuim idealurile cu cautarile efemere de comori vremelnice, iubirea cu obisnuinta, prietenia cu ipocrizia, o sa ne petrecem zilele insorite la lumina electrica a unui birou, biruiti de calcule care dau cu minus, serile in cluburi imbibate cu fum, iar vara o sa ne rezervam duminicile pentru iesiri la iarba verde, paturica langa paturica, manele langa populare, mici si bere, toate astea din dorinta de a ne simti liberi.
Nu se poate! Am spus cu totii. Noi n-o sa patim asta! E prea mult, cum adica, n-o sa ne recunoastem?! O sa uitam unul de altul, o sa ne alungam unul din viata celuilalt, fugind spre placeri pasagere? Avem atatea lucruri de facut impreuna ... ar fi pacat sa petrecem o viata departe de idealurile pe care ni le-am propus. Trebuie sa gasim o cale prin care sa ne regasim, sa putem astfel sa crestem impreuna, indiferent ca o sa ne intersectam vietile o zi, un an sau zece. Cum? Prin Iubire. Doar asa ne putem continua calea. Doar asa putem spera ca dupa aceasta existenta pamanteana, atunci cand vom reveni in acea lume diafana de lumina, nu ne vom reprosa timpul pierdut inutil cu lucruri neinsemnate, nu vom regreta zilele in care ne-am certat in loc sa ne iubim, ne-am despartit in loc sa ne reintalnim si ne-am amagit in loc sa ne ajutam.
Brusc, m-am trezit. Oare asa e? Oare mi-am propus eu asta inainte? E atat de usor sa uit. E atat de usor sami vad de treburile zilnice, marunte, care ma sufoca, sa cred ca schimbarea regimului politic e o problema majora pentru mine, sa critic cele mai neinsemnate manifestari ale colegilor de la birou, incat pur si simplu uit. Si de-atunci mi-am propus sa caut. Sa-mi amintesc ce mi-am propus atunci, ce ne-am propus impreuna, sa va astept pe voi, familia mea de suflete, sa nu va indepartez de langa mine, chiar sa va caut pana si in cele mai neasteptate ascunzisuri. Ce nu am uitat este ca stiu cum o sa va recunosc. Prin Iubire. Trec zilnic pe langa sute de oameni. Sunt doar un suflet incorsetat printre atatea suflete la fel de captive. Si stiu ca la un moment dat o sa ma opresc. Dintr-un lung sir de oameni mergand robotizati spre jobul zilnic, o sa trec pe langa tine si o sa aud chemarea. Timpul o sa se opreasca pentru o secunda, iar eu o sa inteleg ca te-am reintalnit, asa cum ne-am propus demult. O sa stiu asta pentru ca o sa ma indragostesc. Si abia atunci o sa-mi aduc aminte cu adevarat de toate idealurile pe care impreuna ni le-am propus demult, in vremea aceea, cand eram copii divini.
