Parte din mine

http://www.youtube.com/watch?v=HDVgWPUesuk

A crede. Poate mai mult decat un verb, mai mult decat un cuvant sau chiar mai mult decat un dictionar intreg. Mai degraba o stare de dincolo de cuvinte care vine de pretudindeni si merge spre nicaieri, o stare nevazuta si tocmai prin asta imposibil de palpat, mirosit ori gustat, dar in mod paradoxal mai prezenta decat orice altceva. Acel ceva - singurul de altfel - care iti aduce linistea, impacarea, acceptarea interioara. Si nu in ultimul rand ceea ce exista fara a avea nevoie de definitii, argumentari, demonstratii ori martori obiectivi.
Poate e ceva mai greu sa te incapatanezi sa crezi cand in jur se darama muntii si se involbureaza apele, se duc razboaie absurde in numele unor idei marete si goale, cand oamenii uita din ce in ce mai des de minunata natura, de semenii lor si chiar de ei insisi, cand intalnesti forme fara fond oriunde te uiti in jur. Parca devinde din ce in ce mai clar ca traim intr-o lume cu valorile inversate, in care neadevarurile sunt "intelese", tolerate, acceptate, in timp ce adevaratele virtuti sunt vazute ca sarmane slabiciuni umane. Cand a fi "bun" inseamna a fi "prost" si uite-asa usor ajungi sa fii manipulat. Cand a fi sincer echivaleaza cu a fi fraier, iar a fi umil este blamat doar pentru ca orgoliul are haine mult mai stralucitoare. Cand a fi altfel decat ceilalti te trimite destul de brusc intr-o minoritate sociala, vazuta ca fiind "ciudata" pentru ca, matematic vorbind, majoritatea face regulile jocului.
Da, e mai greu, nimic de contestat in asta. Dar unii se incapataneaza. Si continua sa creada. In frumusetea acestei lumi. In adevarurile universale. In divinitatea prezenta in fiecare din noi, in fiecare pietricia din jur si in orice fulg de nea. In iubire. In tine. In mine. In noi. Si daca lumea din jur se cutremura, se revolta, se agita sau urla a neputinta ... poate nici nu-mi pasa, nici n-o mai aud. Aud doar glasul interior care ma incurajeaza sa cred in continuare.
Credinta. O parte din mine.