Ce vor femeile?

Citez din interviul unui renumit numerolog roman, Anatol Basarab, interviu care contine de altfel dupa parerea mea si multe lucruri interesante, dar ... watch this: "Femeilor le place sa fie dominate. Daca nu o domini, femeia o ia razna. Si apoi tot ea plange vazand ce-a ajuns. Si da vina pe barbat, ca el a gresit, ca daca e barbat adevarat, stie sa aiba grija de ea si sa-i puna frane."
Oare?!?
Eu cred ca una e sa domini si alta sa conduci, cu iubire si intelepciune. In tango, ca si in viata, ca sa folosesc o sitagma ultra-uzitata, fiecare are rolul lui, sau ar trebui sa-l aiba: leader si follower. Da, sunt leader si follower, nu asupritor si asuprit, stapan si sclav, judecator si condamnat, cu riscul de a se ajunge la scene sado-maso. Si fiecare ar trebui sa-si invete si sa-si asume rolul propriu. Barbatul - acela de a conduce, de a "propune" femeii o directie, dupa care, nu-i asa, ea poate accepta si atunci fac impreuna urmatorul pas. El propune, trebuie sa ofere o intentie clara, ea asteapta si e atenta la intentia lui pe care o poate urma sau nu, ca poate avea si ea initiative in acest dans al vietii si daca lucrurile stau asa la fiecare pas, se poate numi asta dans. Armonie. As vrea sa spun normalitate, dar realitatea ma cam contrazice.
Acum cativa ani, pe post de asistenta la un curs de tango, incercam sa-i arat un pas de baza unui leader cu doar cateva lectii de tango la activ. Neatent la indicatii, repezit si desigur orgolios, mi-a cadorisit aceasta replica: bine, dar n-ar trebui sa conduc eu? Desigur, dragul meu, i-am replicat in gand, dar atunci cand o sa stii!
Ca daca dupa prima luna de cursuri te consideri expert si ma conduci in forta (am fost si luata pe sus uneori la modul propriu si mutata de colo-colo, ce propuneri, ce intentii), ca doar esti leaderul, ce conteaza ca ma calci pe picioare si nu esti pe muzica, asta se cheama ca tu esti cel care controleaza situatia.
Si daca dupa ce abia ti-ai serbat majoratul, te consideri "barbat" si deci indreptatit sa pui fraie si, la nevoie, frane femeii de langa tine, asta se cheama la fel, tu esti la conducere. Iar pe masura ce timpul trece, situatia se amplifica.

Dar cum ar fi ca barbatul, in loc sa domine femeia, sa invete sa-i propuna un drum in 2, cu respect, iubire si responsabilitate?! O, da, ar fi mai greu, se incumeta cineva??

Banc

Scrisoare catre ea:
"Iubita mea,
Pentru tine as traversa cel mai fierbinte si mai uscat desert, m-as lupta cu stihiile furtunilor pe cel mai agitat ocean, as infrunta cea mai salbatica jungla, m-as avanta pe cele mai reci si mai aride tinuturi de gheata ... as infrunta chiar si infernul.
Trec maine pe la tine. Daca nu ploua."

Banc, banc, dar ... eu l-am trait aievea. Nu demult, cand asteptam cu infrigurare o vizita, in loc de sunetul soneriei am auzit beep-ul mobilului care ma anunta ca am primit un sms care continea un singur cuvant: "Ploua". Un singur cuvant, da, 5 litere, fara nici un semn de punctuatie. Fiind un sfarsit de week-end dupa o saptamana torida, am inceput sa despic firul in patru: adica cum? ploua si hai sa ne bucuram ca se mai racoreste afara / ploua si mai bine inchide aerul conditionat si deschide geamul sa intre mirosul de ploaie proaspata / ploua si nu mai vin ca sa nu-mi stropesc pantalonii mei cei albi?!?

Ploua. E adevarat ca apa "spala", dar poate n-ar fi cazul sa generalizam. Spala si memoria? uitam promisiunile abia facute atat de usor uneori, dupa care (partea interesanta abia acum urmeaza) incercam sa-l convingem pe celalalt si pe noi insine ca nici n-am facut vreo promisiune, ziceam si eu asa intr-o doara ...

Cineva spunea ca promisiunile facute cu sinceritate in cadrul unui cuplu de exemplu isi pierd valabilitatea cand cuplul se destrama. Adica ce sens ar avea sa-i spui "fostului": bine, dar mi-ai promis ca ma duci la Paris ... a fost o afirmatie rostita atunci, intentia si sinceritatea apartineau acelui moment care, uite, a trecut. Sa zicem ca as fi de acord cu afirmatia asta, dar cu o conditie necesara: sa fie clar ca s-a destramat, ca nu mai au de-a face unul cu altul. Dar atata timp cat "oficial" lucrurile merg inainte, cum ramane cu promisiunile facute si nerespectate?

Vedeti voi, tot gandindi-ma la asta, mi-am adus aminte de un vechi proverb romanesc: omul se cunoaste dupa fapte. Ca de spus, spune multe, ce te costa sa arunci niste cuvinte incolo si-ncoace? Fac parte din design, nu-i asa? Si in cazul asta, cu practica stam mai prost.

Morala? Nu mai vreau sa cred in vorbe. Doar in fapte. Sper sa-mi reuseasca cat mai des.
Si morala asta ar trebui sa mi-o aplic in primul rand mie. Sa ma tin adica de promisiunile facute mie. Pai daca eu n-o sa fac asta, cum sa mai pretind de la altii?
Asa ca pentru astazi - promit ca de acum incolo sa cred doar in fapte.

De ce scriu

Fiecare are motivele lui / ei pentru a scrie, mai mult sau mai putin constientizate. Eu ... scriu din mai multe motive. In primul rand e modul meu de exprimare care ma ajuta rand sa sintetizez niste lucruri, intelegeri, lectii de viata. Apoi e dorinta de a impartasi cu alti ideile care-mi trec prin cap. Ori prin inima. Fara a avea pretentia de a scrie adevaruri universale, cu riscul sa ma contrazic la un moment dat (dar si asta face parte, nu-i asa, din evolutie sau macar din introspectie). Este si dialogul meu cu Lumea, un fel de mailuri catre Univers. Sunt si mai ales au fost in momente dificile medicamente pe care singura le-am creat si mi le-am administrat dupa necesitati. Si mi-au prins tare bine.

Sunt si reminder-uri. In caz ca incep sa uit un lucru pe care l-am constientizat la un moment dat, il recitesc. Un fel de refresh. De exemplu, mi-am adus aminte azi ca nu avem nimic de demonstrat. Nici sefilor ca suntem capabili si seriosi, nici celor din jur ca tinem la ei. E suficient sa ne purtam firesc, natural, poate chiar instinctiv. Iar ei vor sti. Sau nu. Vor sti daca sunt pe aceeasi lungime de unda cu noi, deschisi si dornici sa ne priveasca. Iar daca nu vor sti, nu inseamna decat un singur lucru: there is nothing there. Degeaba vom incerca sa ne dam peste cap pentru a "demonstra", degeaba ne vom stradui sa facem de o suta de ori mai mult decat ni se cere, e un efort care nu duce nicaieri. E bine sa-l facem din cand in cand insa, tocmai pentru a ne da seama ca nu ajuta la nimic. Pur si simplu - vezi sau nu vezi.

Si mai scriu pentru cei care vor sa ma cunoasca.

E frig !!!

Dimineata de septembrie. Racoarea toamnei care iti netezeste pielea si-ti alunga amintirile unei veri fierbinti. Si oameni. Oameni pe strazile unui oras suprapopulat. Oameni in masini, prin tramvaie prafuite, treziti fara prea mult entuziasm de ceasul desteptator al unei zile banale de munca.
Plouase. Nori gri inca atarnau greu de un cer nelinistit. Si da, te-ai fi asteptat ca dupa o noapte ploioasa sa te intampine in fata blocului un frig neprietenos. Chiar si buletinul meteo de aseara a avertizat: la noapte va ploua in averse, iar ziua cerul va fi innorat, cu risc mare de precipitatii. Iar oamenii s-au conformat. De unde pana ieri s-au plimbat pe strazi in tricouri si pantaloni scurti, azi au trecut la haine de toamna. Blugi, maneci lungi, pulovere. Si acompaniati de umbrele.
Din motive pe care nu le pot detalia intr-un spatiu public, m-am nimerit in aceasta lume de septembrie intr-o rochita subtire de vara si sandale. Am trait tot drumul pana la serviciu strania senzatie ca vin dintr-o alta lume. Uitandu-ma la fotografia de azi dimineata, cu oameni cu haine si fete de toamna trecand pe langa mine, m-am gandit ca ar trebui sa-mi fie frig. Dimpotriva. Mi-era foarte bine, ba chiar m-am incalzit mergand pe jos. Iar eu, se stie, sunt o friguroasa.
Oamenii sunt rationali. Daca afara e toamna si a plouat - e frig, deci ma imbrac gros. Si precauti. Imi iau si umbrela. Nu care cumva sa ... Probabil ca multora le era cald cu atatea haine groase, dar ...
In oricare alta zi, cel mai probabil as fi facut si eu la fel. Dar azi nu. Azi nu m-am lasat posedata de ratiune. Si m-am simtit libera.

Speranta

Atata timp cat mai exista pe lumea asta o zi calda de primavara, un rau care susura si crucea de pe Caraiman, nu putem renunta la speranta. Sunt atatea lucruri care intretin zi si noapte focul neobosit al sperantei. Diminetile dulci de duminica, aroma liliacului si So You Think You Can Dance. Inghetata de vanilie si serile tango. Aerul conditionat, prima zapada si luminile Craciunului. Pozele de vacanta, volcadas si dulceata de trandafiri. Dar mai ales, mai ales ... cei de langa noi. Fara de care toate acestea ar fi doar forma fara fond.

Bine, si acum ... ce facem?!

Cand au trecut pe langa noi, tinandu-se de mana, s-a facut deodata liniste. Nu stiu daca aveau 60 sau 70 sau 80 de ani, dar nici nu conta. Erau undeva dincolo de varsta, intr-o lume in care lumea noastra cu dungi alternand negrul cu sangeriul nu a patruns. Mergeau agale pe aleea parcului, indreptandu-se probabil spre casuta lor unde ea o sa pregateasca o cina modesta, in timp ce el o sa prepare ceaiul de ierburi. Acum probabil dorm, avand pe chip zambetul linistit al celor care au vazut ca nu viata te doboara, ci incapacitatea de-a o trai.

Am vazut cum te-ai uitat in urma lor, la pasul lor domol, la mana ei care se odihnea in mana lui. Ti-am citit intrebarea muta in privirea ta trista: ce ati facut? cum ati ajuns voi doi ... sa fiti voi doi?

Nu mie trebuia sa-mi adresezi intrebarea aia "Bine, si acum ... ce facem?". Ci lor. Ei ar fi stiut raspunsul. Trebuie sa-l fi stiut!

Le-am surprins privirea exact cand treceau pe langa noi. Ne-au vazut tineri. Si am citit intrebarea muta din privirea lor care s-a intristat cand ne-au intalnit ochii: ce faceti voi, nebunilor? stiti voi oare cat timp va pierdeti in lucruri de nimic, traind la marginea vietii si cautand bezmetici un manual de iubire ale carui capitole se schimba zilnic? sunteti atat de puternici pentru ca aveti atat de multe si in acelasi timp atat de slabi pentru ca nu stiti sa le folositi.

Dupa ce au trecut de noi, tacerea s-a instalat complet. Parca nici pasarile nu mai ciripeau si nici copiii nu se mai jucau prin iarba. I-am vazut asezandu-se pe o bancuta la cativa metri de noi. Vorbeau zambind cu ochii, cu mainile si cu sufletul. M-am dus ca teleghidata, m-am oprit in fata lor si am dat glas intrebarii tale.

- Noi cautam, le-am spus. Cautam de multa vreme prin toate ungherele unei lumi inselatoare. Cautam acel ceva pentru care sa merite sa ne ducem la culcare seara pentru a ne putea trezi dimineata odihniti, ceva-ul care sa ne implineasca si sa ne redea intregului. Dar asa am obosit ... si ne e teama ca n-o sa ne putem ridica din golul in care agonizam, ba chiar o sa ne contopim cu el si o sa fim resorbiti in vartejul nimicului de simtiri.
- V-am vazut, ne-a spus el. Da, v-am vazut stand pe banca ... cand ati incetat sa mai zambiti?
- Pai incetam cam in fiecare zi. In fiecare zi in care ne inghite golul.
- Asta nu e bine, zise el dand usor din cap. Trebuie sa faceti ceva.
- Da, stiu, am exclamat entuziasta, de asta am si venit, sa va intreb: ce sa facem?
- Ce sa faceti voi? De unde sa stim noi, pacatele mele?! Mai copii, voi va tineti de sotii prin parcuri? Ia mai bine duceti-va si va jucati in alta parte, nu e frumos sa va luati de oameni in varsta ca noi ...

Asa ca ... hai sa mergem sa ne jucam :)


Daca viata e o scena, iar noi actorii ... oare de ce nu ne invatam o data rolurile?
Daca viata e o scena, iar noi regizorul ... ce ar trebui sa facem pentru ca piesa sa se joace mereu cu casa inchisa?
Daca viata e o scena, iar noi spectatorii ... am aplauda oare la sfarsit?

A sti sau a nu sti

Omul cat traieste-nvata, spune un vechi proverb. Da, cu o singura conditie: sa nu plece de la premisa "lasa, ca stiu eu mai bine ...". Fara deschiderea necesara pentru a asimila ceva nou, fara dorinta de a "cunoaste" de fapt, nu prea poti evolua. Valabil in orice domeniu.

Stiu persoane care fac 2-3 cursuri de dans (sau 20-60), dupa care gata, ei stiu sa danseze. Nu contesta nimeni ca n-ar fi asa, dar ulterior momentului unor astfel de afirmatii potentialul de invatare devine tare mic. Pai daca "stii" deja, ce-ai mai putea invata?! Logic.

Cineva mi-a spus la un moment dat: "te cunosc mai bine decat te cunosti tu". Asta in conditiile in care cu cateva luni in urma am fi trecut unul pe langa celalalt fara sa ne salutam (ca nu ne facuse nimeni cunostinta, nu de altceva). Pai sa nu te bufneasca rasul la asa o chestie? Adica eu stau cu mine de cativa zeci de ani si tot ma mai surprind cu unele lucruri pe care le fac, gandesc, simt. Tot apar momente in care nici eu nu ma mai inteleg si caut sa scormonesc in adancul fiintei mele sa vad ce mai gasesc. Iar acel cineva ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu. Cat de tare e!!! O super-ulta-poli capacitate.

A te cunoaste pe tine e o calatorie. Care dureaza toata viata. A-l cunoaste pe celalalt e o calatorie la patrat - incepand sa-l cunosti pe celalalt, te descoperi si mai mult pe tine.

"Stiu ca nu stiu nimic" - ul lui Socrate e primul pas catre cunoastere.

Oameni

Acum 3 luni si ceva am mosit o pisica. De la blocul vecin. A nascut 3 pui cat o jumatate de palma. Si fiindca afara era frig, ei mici, iar mamica lor obosita, am improvizat dintr-o cutie si un prosop de baie un culcus cald pentru proaspata familie. Care a devenit prilej de pelerinaj zilnic sau de 2 ori pe zi ca sa le duc de mancare, apa, sa le mai scutur asternutul si sa ma joc cu puii. Mamica lor nu era singura, avea si companie: un motanel tinerel (tatal, cred eu) si o alta mata cam speriata (matusa, in acceptiunea mea). Adica familie mare, nu gluma.
M-am mirat cand am constatat ca pisicile incepusera sa ma simta de departe, de cand ieseam din scara mea de bloc si ma indreptam spre scara unde isi aveau locsorul. Incepeau sa alerge spre mine, apoi pe langa gard si pana la castronul cu mancare, povestindu-mi in fiecare dimineata de-ale lor. Si uite-asa am inceput sa gust fiecare dimineata. Am vazut cum creste iarba, cum inverzesc copacii, m-am imbatat de mirosul florilor de iasomie si de aerul rece al diminetilor de primavara.
Puii au crescut, au inceput sa iasa singurei din cutie si sa exploreze mica lor lume, apoi s-au cam imprastiat. Cele doua fetite stau mai mult printr-un subsol intunerat, baietelul in schimb se-alearga cu celelalte mate toata ziua.

Ieri dimineata cand m-am dus sa le duc niste crontonele - surpriza: culcusul lor si castroanele de mancare si apa disparusera, iar poarta spre mica gradina din fata blocului era blocata cu o sarma imposibil de desfacut fara patent. Am reusit pana la urma sa strecor prin gard niste mancare si un bol mic cu apa, dar stau si ma intreb: pe cine a deranjat atat de tare pisicutele astea nevinovate?!
Probabil pe niste oameni departe de ei insisi.
Oameni? ...........................................................

Acum e deja noiembrie. Si frig. Din cei trei pui a mai ramas unul singur, s-a facut mare si e tare jucaus. Dar mai sunt 2 pui mici, de vreo doua luni, ai unei alte mate. Azi i-am vazut stand zgribuliti, unii intr-altii ca sa se mai incalzeasca putin, langa peretele blocului, pentru ca nu mai au cum sa intre in subsol sa se incalzeasca si nici in alta parte nu pot merge. Nu stiu, zau, ce-or sa faca la iarna. Maine dimineata am vorbit cu un nene sa-mi mai dea o cutie mare si (sper sa nu ma ia nimeni la ochi cand) o sa sar gardul sa incerc sa le amenajez cat de cat acolo. Dar asa m-as bucura sa se gaseasca niste familii iubitoare de pisicute sa le salveze ...

Dragul meu,

In prezenta ta simt ca traiesc total. Fiecare secunda e un minut si fiecare minut e o ora, dar nu stiu cum se face ca orele trec de parca ar fi doar jumatati de minut ... Nu stiu daca plutesc printre nori pufosi ori zbor de la o galaxie la alta, ori poate uneori ma scufund in adancul oceanelor planetare, dar sigur nu mai apartin doar acestei bucati de pamant. Cuvintele tale lasa dare pe corpul meu ce asteapta sa fie netezite de buzele tale. Cu tine sunt fara inceput si sfarsit, fara azi si maine, in mijlocul lumii si in afara ei, fara temeri, fara scop si fara lanturi. Doar eu. Picatura de iubire intr-o dimineata fara sfarsit.

In prezenta ta sunt cine vreau sa fiu. M-am cautat mult timp, ratacind aiurea printr-un labirint scrijelit in graba, dar acum m-am oprit. Unde as mai putea sa ma duc? Oirunde m-as duce, sunt tot aici, doar tu m-ai facut sa vad asta.

Doar atunci cand esti cu mine, eu sunt cu mine. Si doar atunci pot fi total cu tine. Noi doi si restul lumii.

..................

Fragment dintr-o scrisoare nescrisa.
Inspirat din Gabriel Garcia Marquez: "Nu te iubesc pentru ceea ce esti, ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine."

Investitia in iubire. Riscuri si garantii.

"Eternal sunshine of the spotless mind"

http://www.ted.com/talks/lang/rum/brene_brown_on_vulnerability.html

Cineva mi-a recomandat sa vad filmul cu Jim Carrey. Film pe care am incercat sa-l vad acum cativa ani, dar n-am reusit sa trec de primele 15 minute, mi s-a parut de-a dreptul o aiureala. Acum am rezistat (vedeti, cat de mult conteaza o recomandare) si n-am regretat. Probabil ca prima data, atunci cand am incercat sa-l vad, inca nu era momentul potrivit sa-l si inteleg. Aceeasi persoana mi-a trimis si link-ul de mai sus, cu un interviu cu Brene Brown. Despre puterea vulnerabilitatii. Doua materiale diferite. Aceeasi idee.

Filmul arunca pe piata o idee nastrusnica pe care multi dintre noi ar fi foarte tentati s-o adopte fara ezitari, cel putin la prima impresie. Anume ca ar putea exista o procedura prin intermediul careia ai putea indeparta din creier amintirile despre o anumita persoana din viata ta. Toate amintirile. Si te-ai trezi a doua zi dimineata fara sa mai sti ca acea persoana a insemnat ceva pentru tine, ar fi un strain ca oricare altul pe langa care treci zilnic pe strada. Ar fi oare posibil? Si daca ar fi, oare ne-am dori asta? am fi capabili sa recurgem la asa ceva? Unii din noi probabil ca da. Nu pot sa neg, m-am gandit la cateva persoane (putine totusi) care ar face o cerere la Comisia de Stergere a Amintirilor sa ma scoata de pe index. Straniu ...

Stiu, sunt momente, zile ori perioade in care tentatia de a scapa de acele amintiri dureroase e atat de mare, incat ti-ai dori sa poti face asta. Sa stergi din memorie suferintele, chinurile, la urma urmei la ce folosesc?! Este momentul sa fac o remarca. Filmul vorbeste despre o interventie la nivel neuronal pentru eliminarea acestor amintiri. Personal nu cred ca amintirile in sine sunt "periculoase", ci incarcatura emotionala asociata lor. Fara aceasta incarcatura emotionala, amintirile nu sunt decat niste poze statice, fara viata. Asadar cred ca ar fi mai adecvat sa vorbim despre emotii, despre posibilitatea de stergere a celor negative, despre sansa de a selecta ce emotii sa pastram si pe care sa le stergem.

Si asa pot face legatura cu interviul despre puterea vulnerabilitatii. Iata ce spune Brene Brown dupa ce a studiat aceasta tema: "nu poti sa anesteziezi selectiv emotiile" Adica nu poti alege sa ai acces doar la emotiile pozitive, iar pe cele negative sa le ignori. Si aici se pare ca nu merge cu jumatati de masura. Totul sau nimic. Daca alegi sa nu mai suferi, cum te-ai mai putea bucura?

Si uite-asa ajungem la titlul de la inceputul postului.
Cand iubirea va face semn, nu ezitati. Investiti in iubire ce aveti mai de pret: pe voi insiva. Si asumati-va riscurile ce decurg de aici: de a fi ranit, de a astepta ca ea sa fie acceptata, de a astepta ca ea sa fie acceptata si pana la urma sa nu fie, de a fi neimpartasita, de a se consuma dupa o perioada de timp, de a fi neinteleasa ori blamata sau interzisa, de a trebui sa lupti pentru ea. Sunt riscuri inerente, enervante, dar imposibil de evitat daca iti doresti premiul I.

Asa se termina si filmul. Cei doi isi asuma in final riscul ca la un moment dat pur si simplu sa nu se mai placa, sa se plictiseasca, sa fie enervati de ceva din ce face celalalt. Isi asuma acest risc cu inocenta de copil care rade din toata inima.

Garantii? Una singura. Doar asumandu-ti aceste riscuri, neincercand sa-ti reprimi emotiile negative, poti ajunge acolo unde visezi - in Iubire. Poti ajunge. Nu e sigur ... dar altfel nu poti.

Acelasi ... si totul altul

Hai sa dam un freeze in viata ta (sau a mea sau a oricarui altuia) si sa privim cum ai fost in relatiile tale de cuplu de pana acum. Cum te-ai comportat, ce ai facut, ce nu ai facut, ce ai vrut sa faci si mai ales cum te-ai simtit. Ai fost la fel? Ai fost altul / alta?
Eu cred ca ai fost acelasi ... si totusi altul.
Acelasi corp, aceiasi ochi, aceleasi temeri, acelasi ideal dupa care ai alergat.
Dar alt mod de perceptie, de intelegere, alt mod de a iubi, alt potential, poate chiar alte dorinti.
Si atunci apare firesc intrebarea? Cum vei fi in urmatoarea relatie, cea care iti apare sau iti va aparea la orizont? Care din "tine" cel din trecut va renaste? Sau va aparea un nou "eu" cu unicitatea lui, cu modul lui propriu de a simti si actiona?
Adevarul e ca ... n-avem de unde sti. Nu putem anticipa. Pentru ca acest nou "eu" se construieste doar in relatia cu celalalt, ia nastere de la prima privire ochi in ochi si continua sa creasca, mladiindu-se in jurul copacului iubirii. Care nu stim ce fructe va rodi. Ramane sa le descoperi. Ramane sa te descoperi.

Jumatati de masura. Pro sau contra?

Cand eram mici aveam vise ... Cand o sa fiu mare, vreau sa fiu doctor, sa vindec oamenii, sa ii fac bine. Vreau sa calatoresc, sa vad lumea, sa ma pierd prin paduri luxuriante. Sa ma regasesc pe mine. Sa ajung o mare dansatoare. Sa-mi construiesc o casa. Sa salvez speciile pe cale de disparitie. Sa-mi gasesc jumatatea.

Apoi am crescut ... Ne-am lovit de limitele noastre, de lipsa de incredere in noi ca ne putem urma propriile vise, de lipsa de incredere a celorlalti in noi, de regulile societatii de consum, de ritmul ametitor al unei vieti cu valorile inversate. Si am inceput, putin cate putin, sa renuntam la a ne mai urma visele. Erau doar vise de copil, nu-i asa? Am inceput sa ne multumim cu jumatati de masura.

Sunt prea putini cei care ajung sa faca ceea ce ii implineste. Majoritatea au un "job". Adica un loc in care iti petreci zile-lumina alaturi de persoane pe care le vezi mai mult timp decat pe propria familie. Un loc care iti asigura insa un transfer lunar de fonduri destinate platii facturilor. Un loc care in general te epuizeaza, astfel ca nu-ti mai ramane nici timp, nici energie pentru salvarea speciilor si plimbari prin paduri luxuriante.

Sunt prea putini cei care ajung sa danseze. Sa picteze. Sa mearga desculti prin iarba. Sa imbratiseze copacii. Sa mediteze. Ne multumim cu metode de relaxare mai la indemana: un film, un shopping la mall, o prajitura cu multe E-uri.

La fel, sunt putini cei care-si gasesc o jumatate. Pentru ca raman doar cu o ... jumatate de masura. Raman intr-o relatie aproximativa, pentru ca le e mai usor cu cineva decat singuri, pentru ca nu le place sa mearga singuri la film sau la mare. Pentru ca intre a nu face nimic si a te certa cu cineva, a doua varianta e mai interactiva. Pentru statutul pe care il ai in societate de a fi cu cineva. Pentru a nu merge "neinsotit" la o petrecere, in timp ce ceilalti vin cu cineva ("tu cu cine vii la nunta lui X?")

Ne multumim cu jumatati de masura. Atat de des. Atat de multi suntem. O jumatate de masura e oricum mult mai mult decat nimic. E un "ceva" despre care poti sa discuti. Plus ca - nici nu vrem sa parem "pretentiosi". Ne e teama ca daca am refuza aceasta jumatate de masura, am fi pedepsiti cumva si nici pe viitor nu ni se va mai da nimic.

Nu stiu cum se face, dar din aceasta jumatate de masura, uneori incepem sa primim doar ... jumatate. Dar in loc sa o refuzam o acceptam si pe aceasta jumatate de jumatate de masura. Pentru ca, nu-i asa, e mai mult decat nimic-ul care ne sperie. Si o acceptam. Acceptam un job pe care nu-l mai putem suferi, o casa care nu ne reprezinta, un grup de prieteni care nu ne cunosc mai deloc, o relatie in care ne multumim cu firimituri.

Putem continua sa ne multumim cu jumatati de masura (da, putem continua mult si bine ...) Sau putem sa le dam naibii de jumatati si sa cautam intregul. Jumatatea de masura de tine de cald, ce-i drept, dar ne tine si pe loc. E un risc, ce-i drept, dar ce joc al vietii ar fi asta, fara risc?

Ei bine, azi ma simt in stare sa risc. Sa renunt la jumatatile de masura si sa caut intregul. Cineva spunea ca e absurd sa incerci acelasi lucru si sa astepti rezultate diferite. Pana acum m-am multumit de prea multe ori cu jumatati de masura. Jumatati de autenticitate. Jumatate de viata. O sa incerc si cealalta varianta. Fie ca T.S. sa vegheze asupra mea!

Scrisoare de adio!

Adio!!
De obicei se scrie la sfarsit, ei bine, eu am ales sa scriu de la bun inceput ca sa stii despre ce e vorba in scrisoarea asta. Da, am recurs intr-un final la acest mijloc invechit de comunicare pentru ca efectiv nu mai vedeam alta varianta.

Nu am inteles ce s-a putut intampla de n-ai mai dat nici un semn de viata. Taman cand incepusem sa comunicam foarte bine, sa ne intelegem din priviri chiar, tu te-ai retras brusc si fara avertisment. De ce?? Daca era vreo problema, daca nu-ti mai placeau ochii mei, puteai sa-mi spui asta intr-un fel sau altul, nu-i asa? Acum doua zile ti-am trimis acel SMS cu "Buna dimineata, dragul meu! O zi senina" Atat. N-am scris mai mult ca stiam ce ocupat esti la munca. Nu mi-ai raspuns nimic. Dar, mi-am zis in sinea mea, esti ocupat cu cine stie ce proiecte noi. Asa ca m-am gandit sa-ti trimit pe la pranz si un pps pe mailul de la serviciu, macar sa-l vezi in pauza de masa. Sunt convinsa ca l-ai vazut, ca stiu ca le deschizi pe toate. Iar cand am ajuns seara acasa te-am sunat sa vad cum a fost ziua ta. Dar nu mi-ai raspuns ... M-am gandit ca oi fi pe drum si e nebunie, toata lumea se agita prin orasul asta ... Asa ca seara pe la 8 am intrat pe mess, sa vad daca ai ajuns acasa. Nu erai pe mess (am cautat sa vad daca esti invisible, dar nu erai). Deci nu erai deloc. Sau poate nu erai pe mess .... ti-am trimis un mail scurt pe adresa ta personala. Un "ce faci? cum a fost ziua ta?" Am tot dat check for new mails vreo ora, dar nimic, nu mi-ai raspuns nici la asta. Apoi mi-am adus aminte ca mai ai o adresa de gmail, am gasit-o intr-un mail mai vechi pe care mi l-ai trimis tu cu o invitatie la cina si ti-am forwardat mesajul si pe adresa asta. Am mai asteptat o ora. Nimic. Te-am sunat din nou. Am asteptat de data asta pana a intrat casuta postala si ti-am zis sa ma suni, ca nu pot sa dau de tine. Tot nimic. Dupa aceea, cand am incercat sa te sun din nou, deja iti inchisesesi telefonul. Si m-am adus aminte (vezi, mai bine mai tarziu decat niciodata) ca mi-ai trimis un SMS la un moment dat de pe telefonul de serviciu (mesajul ala in care imi spuneai cum te simti dupa prima noastra intalnire). Si ca sa fiu mai sigura ca totusi imi raspunzi, ti-am trimis un MMS, stiam ca poti sa primesti. Dar ... tot nimic. Am adormit undeva dupa unu noaptea cu telefonul in mana, televizorul deschis si leptopul in pat.

Dimineata m-am trezit cam anchilozata. Si am luat-o de la capat. Mai ales ca ieri era ziua ta si abia asteptam sa ne vedem. Inainte sa plec la birou ti-am trimis un e-card pe mailul de serviciu, ca sa-l gasesti cand iti deschizi calculatorul. Cand am ajuns si eu la birou, te-am sunat (de data asta de pe telefonul meu de serviciu, ca m-am gandit ca o fi fost vreo eroare de retea cu o zi in urma). Pe la pranz deja nu mai stiam ce sa cred ... dar nu vroiam sa ma supar pe tine ca nu catadicsesti sa-mi raspunzi de nici un fel, era totusi ziua ta! Trebuia sa dau de tine intr-un fel sau altul! Asa ca in urmatoarele doua ore te-am sunat pe ambele mobile de vreo 25 de ori, ti-am trimis 7 SMS-uri, inca 3 e-card-uri taaare dragute, un alt MMS, iar aseara tarziu un ultim e-card cu o poza cu noi doi (preferata mea, aia facuta la internet cafe). Sunt convinsa ca nu ai vazut mesajul, ca altfel sigur m-ai fi sunat.

Aseara am inteles. Nu-ti mai pasa de mine. Dupa toate incercarile de a da de tine timp de 2 zile, ma declar obosita, suparata ca ma ignori in halul asta, nervoasa ca nu esti in stare sa comunici si satula sa-ti spun eu ca e normal ca intr-o relatie sa pui comunicarea pe primul loc, ceea ce evident tu nu faci. Si daca asta e situatia, o sa consider ca nu mai suntem impreuna, fiecare e pe drumul lui acum si la revedere!

Adica adio!
M.

P.S. Ti-am pus scrisoarea asta intr-un plic pe care scrie "Confidential, pentru C." si plicul in cutia postala pentru ca nu vroiam sa o las sub pres s-o ridice vreun vecin (stii ca cei de pe palier cu tine sunt ciudati). Si te rog foarte frumos, daca cumva ne vom intalni in holul blocului, sa nu te straduiesti sa ma saluti si as prefera sa nu mergem impreuna cu liftul, tu poti sa urci si pe scari la urma urmei, doar stai la 2, ca eu nu pot sa urc pe scari pana la 8.

"Pana la urma cine cu cine ramane?!"

Da, este un citat, de aici si ghilimelele. O intrebare care mi-a fost adresata acum cativa ani de cineva care se identificase prea mult cu personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Gelozie? Nicidecum. Gelozia ar trebui sa aiba un temei, o motivatie, iar asta ar fi o intrebare de final de discutie lamuritoare. Credeti ca isi facuse planuri cu mine de sfarsit de comedie romantica? Nici asta. Si atunci? Am stat sa ma intreb oare ce film rula cu usa inchisa in mintea lui, film la care evident eu nu aveam acces si ajunsese deja la al 50-lea episod probabil. Mi-a luat o zi si o noapte sa-i raspund la intrebarea asta. Dar i-am raspuns. "Pana la urma fiecare ramane cu el insusi."

De cand suntem mici mamele noastre incep sa ne citeasca povesti cu printese care in 20 de pagini il gasesc pe el, printul, probabil pe cal alb si dupa incercari si peripetii diverse, toata lumea participa la o nunta ca-n povesti. Deci cam asta e finalul. L-a gasit, gasit ramane, ce mai e de povestit? Dupa aceea ne facem mai mari si ne uitam la filme unde vedem cam tot asa. Acum la moda este femeia de 30+ ani frumoasa, desteapta, plina de calitati, care nu prea mai crede in povesti cu feti frumosi, dar uite dom'le ca pana la finalul filmului face ea ce face si tot "ramane" cu el, fericitul castigator.

Si totul se invarte in jurul ideii asteia: oare e el "acela", cel asteptat, dorit, sperat, cel cu care o sa ramana in veci etc etc etc? Atat de mult efort, stres, atatea cuvinte, atatea prietene cu care sa te sfatuiesti, psihologi pe care sa-i platesti, parinti cu care sa te consulti si oracole la care sa mergi doar ca sa poti gasi un raspuns la aceasta apocaliptica intrebare, cu cine ramai?

Cu cine ramai? ne proiecteaza undeva la sfarsitul vietii si ne apare pe ecran imaginea a doi mosuleti tinandu-se de mana si tipand unul la altul (ca nu mai aud, nu de alta) sau la sfarsitul veacurilor cand facand un bilant ii spui celuilalt: dragul meu, in ultimele 26865 vieti am tot fost impreuna, acum ca se termina veacul asta si incepe altul, ma gandeam sa-ti propun, poate vrei sa incercam sa mai cunoastem si alta lume ...

Sau

Astazi vrei sa ramai cu X, maine deja te gandesti la Y, poimaine te tenteaza combinatii X + Y, iar peste o saptamana nu mai vrei pe nimeni ... se recunoaste cineva in descrierea asta?

Ce-ar fi sa incercam sa "ramanem" in prezent. N-o sa reusim, stiu ... dar ce-ar fi sa incercam? Macar din cand in cand sa ramanem in acest prezent de care cel mai adesea uitam. Iar prezentul NU inseamna sex fara obligatii, asa cum multi pot intelege, nu. Prezentul inseamna starile noastre, faptele noastre, intentiile, gandurile, emotiile, tot ceea ce ne defineste.

Am intalnit oameni care au cautat toata viata si inca mai cauta pe acel "el" sau "ea" cu care sa ramana. Din cand in cand intru si eu in acest grup vesel. E o nebunie, pe cuvantul meu. Mii de ganduri, analize, vise, planuri, suspine, intrebari, finaluri apocaliptice care posibil sa te "lecuiasca" de goana asta nebuna, dar de unde ... avem energie sa o luam de la capat, iar cautam si cautam acul in carul cu fan.

Cand te duci seara la culcare, indiferent ca dormi singur in pat sau aproape contopit cu partenerul, cu cine tii ultimul fir de legatura, daca nu cu tine? Cu celalalt poti face foarte multe impreuna, dar nu poti adormi cu el. Da , aparent asa este, ca doar e acolo, respira, se mai misca, dar cel mai aproape de tine tot tu esti. Tu, cu starile tale, gandurile, sentimentele, implinirile si regretele tale. Si in cele mai mari examene din viata ta, la fel, esti tu cu tine, indiferent de cat de multa lume ar fi in jurul tau, exista un mic cerc in care nu are cum sa intre nimeni din afara. Ca sa nu mai spun ... in fata mortii, cu cine crezi ca o sa fii?

Ii multumesc aceluia care mi-a pus aceasta intrebare care, uite, si astazi inca mai are rezonanta, pentru ca m-a facut sa vad totul intr-o alta lumina. Nu "cu cine" ramai, ci "cum" ramai. Cu ce stare interioara. Ramai cu pace si iubire in suflet? cu reprosuri fata de altii, regrete ori vise sfaramate? ramai cu amintirea lucrurilor frumoase facute pentru tine si ceilalti? cu neimpliniri, esecuri, lucruri ramase nespuse?

Pana la urma ... ramai cu tine sau fara tine?

A avea opinii vs a avea dreptate

De multe ori suntem tentati in discutiile cu semenii nostri sa facem afirmatii de genul "Ai dreptate", ori dimpotriva "Sa stii ca nu ai dreptate!". Cred ca sunt 2 tipuri de situatii. Unele sunt obiective, de genul "de sarbatori majoritatea magazinelor sunt inchise" si atunci poti afirma fara nici o tagada: da, ai dreptate. Adica e conform realitatii, exact asa se petrec lucrurile. Altele insa sunt in sfera subiectivului, de genul "in viata nu exista noroc; exista doar karma", la care unii ar raspunde "da, ai dreptate, asa este", iar altii "ba nu-i adevarat!" Intrebarea mea pentru toti este: de unde stiti?!? De unde stiti daca am sau nu dreptate?! Poate fi dovedit (de la nivelul nostru de intelegere) intr-un fel acest lucru? Nu. Si atunci, pe ce va bazati? Nu e decat un joc de opinii. Si deoarece cred in liberul arbitru al fiecaruia de a gandi ce considera de cuviinta, fiecare are dreptul de a avea propria opinie.

Din ziua in care am incetat sa ma mai intreb eu pe mine: oare am sau nu dreptate in privinta asta? am simtit ca incep sa ma eliberez de o povara. De acea povara a judecatorului care ia decizii capitale. Nu cred ca este rolul meu de a hotari (in aceste cazuri subiective, repet) daca am sau nu dreptate sau daca cineva de langa mine are sau nu dreptate. Cred ca rolul asta apartine oricum de mult altcuiva si e bine ca e asa, nu-mi doresc responsabilitatea asta. Ceea ce emitem noi ca oameni sunt doar opinii, pareri, puncte de vedere si in nici un caz adevaruri universale. Adica unele pot sa fie, dar nu stim care ...

Si mai e un aspect. Traind, experimentand, ne putem schimba punctul de vedere. Ajungem la 30 de ani sa credem altceva despre viata decat la 20 si la 40 cu totul altceva decat la 30 si tot asa. E firesc. E un semn al evolutiei, ca nu suntem programe de calculator sa rulam aceleasi imagini stereotipe. Cum ar fi, spunea Osho, sa ajungem la 80 de ani cu aceleasi conceptii ca la 10 ani?!?

Si asa ajungem la liberul arbitru, adica acel drept al fiecarei persoane de a gandi si actiona dupa cum crede de cuviinta. Desigur, cu consecintele de rigoare. Acel drept al fiecaruia de a spune orice gandeste despre o tema la un moment dat, dreptul de a-si schimba opinia ulterior si dreptul de a se insela.

Uite, am dreptul sa cred cu toata taria in existenta universului astral. Nu pot sa demonstrez. Si nici nu imi propun asta. Dar nici cine ma "contrazice" nu poate demonstra contrariul. Am dreptul sa cred asadar in asta, am dreptul sa ma si insel, nu-i asa? Si - lucru important - nu ma preocupa daca am sau nu dreptate. Iar de afirmatiile care mi s-ar aduce gen ai sau nu dreptate, sincer, ma simt foarte detasata pentru ca nu asta ma preocupa. Ce ma preocupa insa este sa cercetez in continuare, sa caut, asa cum ma pricep eu, pe caile pe care mi-am inceput cautarea si sa las astfel loc liber universului sa se manifeste.

Re-intoarcere la Laguna Albastra

- Vai, ce frumos a fost filmul asta, iubitule, cu Laguna Albastra!!
- Da, a fost ... l-am mai vazut ... acum mai multi ani ...eh ...
- Si eu, si eu! Dar tot imi place sa-l revad! Mi se pare atat de romantic ... tie nu?!
- Eh, cum sa nu, si mie ... da, ti-am spus ca mi-a placut, cum sa nu.

- Stii, iubitule, ma gandeam asa ... cum ar fi sa stam noi doi singuri pe o insula ... ?? Asa ca in film, soare, mare, libertate, ce zici?
- Ce sa zic, iubita mea, sigur ca da, ar fi frumos ... si romantic, cum iti place tie.
- Daaaa ... iti dai seama, cat timp am putea petrece atunci impreuna? Nu ca acum, o ora - doua pe seara ....
- Ai dreptate, am avea mai mult timp sa povestim, sa ne impartasim gandurile, sa vorbim despre ce simtim ... da, asa e ...
- Da, nu-i asa? Da ... numai ca ... ar trebui sa invatam "tehnici de supravietuire", ca acolo n-are cine sa te ajute, ar trebui sa ne facem un adapost, sa gasim mancare.
- Da, uite, as avea si eu ocazia in sfarsit sa fac ceva util. As putea sa construiesc o cabanuta unde sa ne adapostim de frig si de ploaie. Poate chiar sa vanez ceva ... ca aici la oras n-am posibilitatea asta.
- Iar eu as putea culege fructe si as mai putea sa cercetez plantutele de acolo, sa vad care la ce foloseste. Si ne-am petrece toate zilele in mijlocul naturii, vai ... ce frumos ar fi. Ca m-am saturat de orasul asta murdar si cu cerul gri de atata poluare.
- Da, iubita mea, am putea astfel redescoperi multe lucruri. Impreuna. Ar fi minunat!

- Auzi, iubitule, dar ... acolo pe insula aia pustie ... iti dai seama ca n-o sa mai am cum sa ma fardez, sa-mi pensez sprancenele si sa-mi ondulez parul ... nu stiu daca o sa ma mai placi asa ...
- Dar ce importanta ar mai avea toate astea, iubito? Astea sunt lucruri de suprafata, nici n-or sa mai conteze.
- Si nici n-o sa mai cum cum sa ma epilez. Sau sa-mi fac menechiura.
- Eu te plac oricum, astea sunt nimicuri ... La urma urmei si mie o sa-mi creasca barba ...
- Pai scapi si tu de stresul cu barbieritul de care te plangi in fiecare zi. O sa-ti priasca! Dar ce-o sa ne facem fara televizor, muzica, net, toate astea cu care ne umplem timpul?!
- Prostii ... lucruri care doar ne indeparteaza unii de altii ... O sa avem mai mult timp de noi, eu de tine si tu de mine, o sa ascultam muzica marii si glasul necuvantatoarelor. Un fel de Animal Planet Live!
- Da, iubitule, ar fi minunat ...
- Asa e iubita mea, minunat ...

- Draga mea, sa stii ca s-a facut destul de tarziu si trebuie sa ajung la supermarket sa cumpar ce n-am reusit ieri.
- Bine, dragul meu ... pana te intorci o sa ma duc sa fac si eu o baita fierbinte ...
- Foarte bine, draga mea, dar te rog, nu chiar fierbinte, ti-am mai spus, nu vreau ca atunci cand o sa ai 60 de ani sa ai pielea incretita de la atata apa fierbinte!
- Ah ... sa nu uit, iubitule, imi iei si mie te rog o crema de corp? Ca mi s-a terminat si am uitat sa cumpar.
- Sigur ca da, ce crema vrei?
- Pai, crema pe care o folosesc eu, de la Dove.
- Dove?!? Aia din supermarket?! Tot nu vrei sa depasesti "faza Dove"? Parca ti-am zis sa treci pe la Sephora sa te uiti dupa o crema de corp de calitate, nu din asta, de 2 lei.
- Bine, iubitule, dar alea sunt scumple, nu stiu daca merita atatia bani ... stii ca sunt pe buget restrans acum.
- Poate ar trebui sa-ti revizuiesti ordinea de prioritati. Eventual sa renunti la niste mofturi. Adica poti sa dai 400 de lei pe o pereche de pantofi de tango si nu poti da aceeasi suma pe o crema de corp de calitate?!
- Bine, dar ... pantofii aceia sunt mai mult decat pantofi ... sunt poarta de intrare in lumea mea magica. N-as vrea sa renunt la ei. Si la pasiunea mea.
- Hm ... adica tu crezi ca o sa te poti fatai toata viata prin cluburi de tango?!?
- ?!??
- Si a propos ... daca tot vrei sa faci "miscare" cu folos, de ce nu mergi la sala? Ti-am mai spus ca burtica aia e inestetica si in curand o sa incepe sa ma deranjeze, daca nu faci si tu ceva abdomene. Plus ca ... nici nu mai esti la 20 de ani, deja incepe sa fie evidenta si celulita ...
- sdda?@&asd!!???*&^^
- Hai ca plec, nu vreau sa stau mult, ca incepe meciul si nu vreau sa ratez nici un minut!

Despre limita minim acceptabila

Azi am mosit oarecum o pisica. Am iesit dupa-amiaza cu doua pliculete de mancare pentru pisici sa le dau de mancare la cele pe care le-am tot vazut langa blocul meu. Iar ea (pe care o remarcasem zilele trecute cu burtica mare), pisicuta fara nume (inca) era la marginea blocului, in praf, nascand. Iesisera deja doi pui. Parea atat de neputincioasa si sigurica si era atata praf in jur ... si tremura de frig sau mai stiu eu ce. M-am dus in casa, am luat o cutie si o bucata de prosop si m-am reintors la marginea blocului. Am luat cu chiu cu vai pisicuta si cei doi pui fara ochi si i-am pus inauntru. Dar am constatat ca era prea mica respectiva cutie, nu putea sta lejer si mi-era sa nu-i striveasca. M-am repezit la primul magazin din colt si l-am rugat pe nenea de-acolo sa-mi dea o cutie mai mare. A gasit o cutie de banane cu capac pe jumatate, taman buna pentru ce aveam eu nevoie. Cand am ajuns cu cutia mai mare, pisicuta tocmai nastea al treilea (si ultimul) pui. Am asteptat sa-l nasca, sa-l curete, sa-l intoarca pe toate fetele ca sa-l cerceteze si sa-i aud primul tipat disperat de mat fara ochi. Dupa care i-am transbordat pe toti in cutia de banane, am invelit-o cum am putut, am mai stat putin si am plecat. Seara am mai dat o fuga sa vad ce mai fac. Cei trei pui erau linistiti, sugeau de zor, iar ea era intantata, nu mai tremura, era linistita, torcea si m-a lasat sa o mangai. Un lucru aparent fara mare valoare, o banala cutie de banane. Plus o jumatate de prosop de baie. Si o mangaiere. Ele fac toata diferenta intre tabloul cu pisicuta nascand in praf si mamica grijulie si linistita din cutie. Atat de putin. Atat de mult.

Iar pentru noi, oamenii, limita minim acceptabila e la un nivel din ce in ce mai inalt. Nu ne mai multumim cu doua perechi pe pantofi pe sezon. Si nici cu telefonul - model deja invechi. Ne trebuie produse de machiaj profesioniste, neaparat din "afara". Despre concediu petrecut in tara nici nu se mai poate pune in discutie. Etc. Etc. Etc.

Ironia este ca si daca am avea toate astea si inca o data pe-atat, tot n-ar fi de-ajuns. Atat de mult. Atat de putin.

(o sa pun poza cu pisicutele cand vor mai creste)

Din aventurile unui job searcher in business-ul romanesc profesionist

Pentru cei care (inca) nu stiu, sunt implicata momentan intr-un proiect personal de mare anvergura. Imi caut un job. Si in aceasta noua ipostaza de cautator activ si neobosit dau peste fel de fel de de situatii. Persoane. Business-uri. Intamplari vesele si triste. Pentru azi - prima parte.

Azi se implinesc fix 2 luni de cand m-am aruncat cu entuziasm in jungla plina de neprevazut a pietii muncii.

Entuziasmul s-a nascut in clipa in care am refuzat politicos prima oferta de munca ce mi s-a facut dupa ce compania in cadrul careia am lucrat timp de 13 ani si-a incetat activitatea. De ce am refuzat? Pentru ca mi-a fost clar ca sunt mai mult decat subapreciata (unu la mana), avand in vedere ca mi s-a facut o oferta financiara sub asteptarile mele tinand cont de ceea ce ar fi trebuit sa prestez si mai ales (mai ales!) de experienta si lucrurile unice cu care si fi intrat in compania respectiva. Pentru ca mi s-au prezentat niste instrumente normale de lucru ca pe niste superavantaje: ai telefon de serviciu (uau, pe bune? ura!) si leptop cu conexiune la net non stop (in sfarsit, de cand imi doream asta! de parca nu mai am unul acasa, chiar ma gandisem sa-mi fac o colectie), o sa ai un birou frumos (adica o camera banala cu - va rog retineti - lumina artificiala non stop din simplul motiv ca nu are ferestre ... eu, care am avut birou cu 2 pereti cu geamuri imense) si o sa ai ocazia sa lucrezi mai mult de 8 ore pe zi, ca avem multa treaba (si eu care credeam ca ma voi plictisi). Si nu in ultimul rand (cel mai important de altfel) pentru ca au reusit sa-mi demostreze in cele cateva zile in care am lucrat pro bono pentru ei ca sunt varza la capitolul organizare, ca nu dau doi lei pe respectul minim pentru client, ca ceea ce fac nu se cheama afacere corecta, ci jaf la drumul mare si nu-si doresc in echipa persoane atente la detalii (ca mine).

Iar jungla am descoperit-o incetul cu incetul trimitand sute de mailuri, CV-uri, dand telefoane si mergand la interviuri pe te miri unde. Cam ce se afla in aceasta jungla? Cititi va rog mai jos:

1. Firme care dau anunt pentru o anumita pozitie sub titulatura careia se ascunde de fapt altceva. Asa am descoperit ca in loc de "Merchandising Manager" cautau de fapt un om de vanzari, dar probabil cuvantul "Sales" sperie pe multi sau poate din contra, se arunca prea multi si au schimbat strategia.

2. Firme de recrutare care din dorinta de a avea succes de cauza iti "indica" subtil ca ar trebui sa spui angajatorului la interviu ca iti doresti foarte mult sa faci activitatea X (dintr-o lista de vreo 30) pentru ca ei asta cauta in primul rand.

3. Firma de recrutare cotata intre primele 3 din tara care te tine o jumatate de ora pe hol, ca cica are un "meeting", apoi jumatate de ora intr-o sala de interviu, iti pune in fata un test grila de rasu-plansu, dupa care iti face o oferta financiara inmanandu-ti 3 pagini de cifre si conditii de indeplinit pe care am cautat cu insistenta unde e trecut salariul (l-am gasit intr-un final scris pe fond gri, mai mult l-am ghicit decat citit) care salariu era in varianta bruta (noroc ca mi-am facut in minte un calcul stiind cam care ar fi darile la stat) si care oferta trebuia s-o studiez in, citez "doua minute" care la el - reprezentantul firmei in cauza - a durat alta jumatate de ora. Nu, nu era atat de ocupat, tinand cont de relaxarea cu care se plimba pe holurile companiei impreuna cu alti colegi bine pregatiti intr-ale HR-ului. Si nu, nu a fost o intamplare nefericita si nici nu au avut nimic personal cu mine, ca n-am fost doar o singura data si nu eram singura persoana supusa la un astfel de tratament. Aaa, si nici nu aveau sali pregatite clar dinainte pentru recrutare. De parca abia se apucasera de activitatea asta. Nu. Era doar lipsa de organizare. Ce daca individul acela tanar de nici 23 de anisori era la 4 ace si cu cravata, parca asa se spune, ca nu haina il face pe om. Si nici renumele de prin presa nu face o firma sa fie profesionista.

4. Diversi " HR specialisti" si manageri care te anunta foarte siguri pe ei ca te vor anunta in X zile si uita pur si simplu. Si nici nu sunt de gasit. Nu-i gasesti la telefon sau daca ii gasesti "te suna ei inapoi". Mailul nu le functioneaza. Telepatia nici atat. Nici macar porumbelul calator nu le mai gaseste adresa.

5. Firme care inainte sa te cheme la interviu te supun la teste. In scris, pe mail, ca sa poata face o "selectie riguroasa". Teste de genul: faceti o prezentare pentru produsul nostru X (pe care eu nu-l cunosc, e clar din activitatea desfasurata de mine pana acum ca n-am avut de-a face cu el si nici nu e un produs de larg consum).

6. Firme care te cheama sa dai la un test de matematica. Desi nu te angajeaza pe post de prof de mate. Dar au vazut ei niste teste tari de tot pe undeva si se cred smecheri.

7. Manageri care te intreaba ce salariu vrei si indiferent ce raspuns voalat si politicos de ocolire a unei cifre ai da, ei insista. Desi stiu ce buget au, cat pot oferi, ce alte salarii mai sunt in firma pe posturi similare. Desi stiu ca din afara e greu sa-ti dai seama de cifra pe care o vad ei pe fruntea ta (uite, asta e unul din momentele in care imi pare rau ca nu mi-am dezvoltat clarviziunea). Am angajat si eu oameni si stiu ca un salariu poate fi bugetat. Iar daca nu poate fi bugetat, atunci ce pot sa zic de nivelul de organizare din firma ...

8. Angajatori care iti spun ca eventual te vor suna in vreo saptamana ... poate doua ... asa ca tu, biet viitor muncitor pe plantatie, n-ai decat sa astepti umil langa telefon, cine stie, poate totusi se invrednicesc cu vreun raspuns.

9. Ditamai CEO si alti de rang inalt de la firme (atentie!!) nemtesti (despre care aveam o parere foarte buna pana de curand) care se trezesc in mijlocul interviului de angajare ca nu stiu ca esti "unemployed" pentru ca firma la care ai lucrat si-a incetat activitatea desi le-ai scris un mail detaliat despre asta. Adica sunt "foarte informati".

10. (asta e cea mai tare) Agentie de publicitate de prestigiu (cu premii si pedigree) care te cheama la interviu si te trezesti in fata cu un individ care nu stie pentru ce post ai aplicat, care crede ca ai lucrat la o firma "de productie" desi in CV scrie negru pe alb "marketing direct" si ca ai experienta de "copywriter" (am crezut ca se uita pe alt CV, dar nu, era totusi numele meu trecut!). Ceea ce mi-a spus in foarte multe cuvinte, daca ar fi sa traduc, ar fi cam asa: pe bune daca stiu pentru ce te-am chemat la interviu! Vad ca ai lucrat in cu totul, cu totul, chiar absolut cu totul alt domeniu ... desi vad din CV ca ai terminat ASE-ul, ce chestie, cu toate astea ai lucrat in cu totul si cu totul alt domeniu (de parca as fi plantat cartofi)

11. (compilat din mai multe surse) Noi am dori sa colaboram cu dvs. Inca nu stiu exact ce post sa va oferim, ce responsabilitati, ne gandim, sa vedem ... dar dvs. ce salariu ati dori? (pai ... pentru ce, draga angajator potential?)

Intre timp am inceput sa scriu lista intrebarilor anapoda primite pe la interviuri. Am strans cateva. Lista e inca deschisa. O s-o public cand ajung la top 10.

Exista "prea tarziu"?

Unul din putinele lucruri practice pe care le-am invatat in cei 4 ani de facultate de Comert a fost ca cel mai bun raspuns pe care il poate da un economist, indiferent de intrebare, este "depinde". Asadar, exista un "prea tarziu"? Depinde ...
Ieri am gasit un DA. In afaceri de exemplu. Sunt oportunitati pe care le poti rata. Si ratate raman. O posibila asociere care sa duca la cresterea afacerii, o tranzactie imobiliara intr-un moment propice de pe piata si cate si mai cate. Ocazii din astea apar si dispar si reapar tarziu sau deloc.
Azi am gasit un NU. In relatiile interumane de exemplu. Nu e niciodata prea tarziu sa-ti recunosti o greseala, sa spui imi pare rau, sa ierti un vechi amic care ti-a gresit. Nu e niciodata tarziu sa redai armonia sufleteasca atat tie, cat si celeilalte persoane. Poti face asta in orice clipa aproape. Si acum, poti pune mana pe telefon si suna ... ce e necesar? un moment de constientizare, poate putin curaj, poate mai putin orgoliu si credinta ca avem mii de sanse sa ne armonizam universul interior. Ce obtinem? Liniste, impacarea cu noi si cu ceilalti, iubire. Nu e deloc putin, nu-i asa? Dar chiar si in zona asta, este un moment in care ai putea spune "acum e prea tarziu ...". Nu-l lasa sa vina.

Calcand peste cadavre

Am vazut de curand un film interesant si ca subiect de sine statator si ca extrapolare (Brothers, 2009). Doi frati. Unul care facuse puscarie nu stiu pentru ce (fratela rau). Unul insurat cu o fetita, luptator in Afganistan (fratele bun). Ei bine, fratele bun, super-exemplul pozitiv si demn de lauda al familiei, e considerat mort in timpul unei misiuni in Afganistan. Familia ramasa in SUA incearca cu greu sa treaca peste asta. Fratele rau e alaturi de sotia indoliata si de fetita (ca om doar). Fratele bun insa nu murise, cazuse in bratele dusmanilor impreuna cu un subaltern. Dupa vreo 2 luni de stat in conditii subumane si amenintari cu torturi sau chiar torturati, intr-un final fratelui bun i se pune in mana o ranga si i se spune ca daca vrea sa scape si sa se intoarca la familie, sa-si omoare subalternul ca este o gura de hranit in plus. Iar el, fratele cel bun, in ciuda incurajarilor mele din culise sa lase jos ranga (ma gandisem chiar mai degraba o sa sparga capul celui care ii comandase asta) ... isi omoara subalternul. La vreo 5 minute dupa asta vin si fratii americani si dau iama in afgani. Si fratele bun se intoarce acasa. Doar ca lucrurile nu mai sunt ca inainte. El e rece, distant, banuitor la relatia sotie-fratele rau, seamana cu un zombi si izbucneste la un moment dat, cat pe-aci sa-si zboare creierii. Iar la sfarsit marturiseste sotiei ce a trebuit sa faca pentru a se putea intoarce acasa si concluzioneaza: nu stiu insa daca mai pot trai.

Fiecare din noi avem idealuri, teluri, planuri, dorinte si cate si mai cate. Bineinteles, tinem la ele cu dintii, n-am renunta in veacul vecilor, doar sunt ale noastre. Si am face multe ca sa ni le implinim. Am face orice? Am calca peste cadavre?!
Am trada persoana care ne-a fost fidela? Am minti pe cei care au fost sinceri cu noi? I-am elimina din peisaj cand avem noi chef pe cei care nu se incadreaza in planul nostru?
Sa zicem ca da. Si dupa asta ... am mai putea trai linistiti si impacati cu noi si cu universul?

Osho - Why Love Hurts

http://oshotimes.blog.osho.com/2010/12/31/osho-on-why-love-hurts/

Tango i nada mas

http://www.youtube.com/watch?v=sAfkChyfn8Q&feature=player_embedded

Pionierii romani intr-ale tango-ului. Oameni de la care am invatat, cu care am dansat si pe care i-am admirat in show-uri. Felicitari!!!

De ce ne indragostim?

Cineva mi-a impartasit de curand urmatoarea idee: ca in viata te poti indragosti de mai multe ori, dar poti iubi o singura data. In sinea mea nu am putut nici confirma si nici infirma total aceasta idee si la momentul respectiv nu am stiut de ce. Pe de o parte inclinam sa cred in ea pentru ca timpul este cel care da multa (poate cea mai multa) valoare iubirii. Iubirea este singura capabila sa mute si muntii din loc, e in stare sa topeasca gheturile in care s-a cuibarit inima, sa darame zidurile pe care ni le-am ridicat pentru a ne proteja de vitregiile Lumii, e singura care poate depasi obstacole de nedepasit. Si doar daca ne va tine unul langa altul pana la 80 de ani, atunci abia vom putea afirma ca a fost iubire. Daca insa nu ne-a tinut aproape decat 2 luni, 2 ani sau 20 de ani, inseamna ca a fost altceva, mai de suprafata, a fost doar afectiune banala ori mai mult prietenie, poate chiar obisnuinta sau teama de a nu fi singuri, dar nu putem afirma ca a fost iubire din moment ce am ajuns la capat de linie, nu-i asa?
Pe de alta parte, ne aducem bine aminte cu totii ca atunci cand eram eroii propriilor noastre povesti de iubire, nu existau dubii. Exista incredere, speranta, idealuri si planuri de viitor si indiferent cat de mult sau de clar le-am comunicat celuilalt, noi le-am simtit la intensitate maxima. Daca am fi sinceri cu noi, atunci seara inainte de culcare, ce n-am da ca sa retraim macar cateva minute din starea aceea unica de a FI cu celalalt, cu cel / cea pe care atunci l-am simtit ca jumatatea noastra? Oare de ce uneori negam in prezent sentimentele noastre din trecut? Daca au "trecut", inseamna oare ca ele nu au fost vii?

M-am simtit prinsa in dilema. Pana cand mi-am adus aminte de un banc cu Bula cu cele trei barci. Cu Bula care era in satul lui si atunci cand au inceput inundatiile, in loc sa se grabeasca sa plece din calea apelor, sta linistit la el acasa spunand ca pe el il salveaza Dumnezeu. A trecut prima barca pe langa casa lui si vecinii i-au zis sa vina si el, dar el nu, ca pe el in salveaza Dumnezeu. A trecut si a doua barca, Bula de neinduplecat. Apele au crescut, Bula a trebuit sa se suie pe casa, trece si a treia barca si ultimii care paraseau satul au incercat sa-l convinga, dar el nu si nu. Apele cresc si mai mult, Bula se ineaca si ajunge in rai. Suparat nevoie mare, il intreaba pe Dumnezeu: dar ce s-a intamplat, eu am avut incredere ca o sa ma salvezi?! Bine, Bula, i-a raspuns Dumnezu, dar la mine figureaza ca ti-am trimis trei barci ...

Poate ca Dumnezeu ne trimite mai multe barci de-a lungul vietii. Poate prima persoana de care ne indragostim e cea pe care o putem iubi toata viata. Dar apare un ceva neplacut la un moment dat si gata, se rupe ... dupa un timp insa, sufletul se trezeste la viata in prezenta altcuiva si traieste din plin pana cand ... pana cand se inchide la loc. Si iar pauza. Poate in fiecare indragostire sta ascunsa sansa marii iubiri. Dar noi nu suntem pregatiti s-o primim asa cum se cuvine. Devenim prea repede plictisiti, rutinati, posesivi ori banuitori, egoisti sau nepasatori si reusim in final sa pierdem sansa dupa sansa. Daca asa stau lucrurile, atunci ar trebui sa multumim divinului ca ne trimite mai multe barci, cum ar fi daca am avea o singura sansa si am rata-o?! Parintii nostri au avut rabdare cu noi pana am invatat sa numaram pana la 10, am tot repetat, am tot gresit, dar pana la urma am invatat. Cred ca si Dumnezeu are rabdare cu noi, stie ca lectia iubirii nu e una tocmai usoara si de aceea ne ajuta sa intalnim pe cineva care sa ne invete ce e iubirea. Iar semnul discret pe care el ni-l face este tocmai acela de a ne indragosti. Pentru ca e ceva ce ni se da in dar, nu ceva ce putem noi alege. Altfel, de ce ne-am indragosti?!

Daca oamenii n-ar mai putea vorbi ...

Daca oamenii n-ar mai putea vorbi ...

..... nu ar mai putea minti. Pentru ca doar vorbele pot aduce non adevaruri. Faptele sunt de netagaduit.
..... nu ar mai barfi, nu ar mai injura si nici inventa scuze.
..... nu ar mai pierde timpul disecand toate amanuntele putin semnificative si ar putea astfel sa isi indrepte atentia spre lucrurile cu adevarat importante.
..... nu ar mai rani sentimentele celor din jur si nu ne-ar mai spune ca nu ne cred, chiar daca ceea ce noi spunem, spunem din toata inima.
..... ar fi nevoiti sa valorifice celelalte mijloace de comunicare; ar putea astfel sa zambeasca mai mult, sa se priveasca mai mult in ochi si sa se imbratiseze mai des.

Dar .. daca oamenii n-ar mai putea vorbi ...
..... nu ar mai putea incuraja cu o vorba buna pe cei din jur in momentele lor de rascruce.
..... nu ar mai putea canta si poate tot atunci ar inceta sa mai dansez ... ce pacat!
..... nu ar mai putea rosti rugaciuni la unison.
..... nu ar mai putea spune cuiva "te iubesc". Si atunci Lumea si-ar pierde tot sensul.

Sa nu va para rau pentru cuvintele mari pe care le-ati spus la un moment dat. Daca au fost rostite cu sinceritate, bucurati-va ca au mai sters putin din fumul negru asternut pe acest pamant de toate emisiile noastre verbale negative.

Oare ce incercam sa demonstram?!

Am inceput sa ma uit la seria 3 din "So You Think You Can Dance - Canada" si am apasat pe pauza dupa ce am vazut ca la auditii, alaturi de dansatori inzestrati cu reale calitati artistice si uneori acrobatice si deopotriva indivizi veniti sa-si consume timpul poate din plictiseala, poate din dorinta de a aparea la TV, am vazut o fata care a starnit lacrimile juriului. O fata cu un destul de fin, dar clar handicap mental, fara nici o pregatire de specialitate in materie de dans, care insa a dat dovada de o sensibilitate iesita din comun. A dansat din suflet, cu emotiile aruncate in aer si cu curajul celui care nu mai are nimic de pierdut. Sigur, nu se incadra in nici un fel in standardele de exigenta ale unui show artistic de renume. Dar ei nu i-a pasat. Doar a dansat. Asa cum a simtit. Cu forta, cu pasiune si fara ganduri. De parca incerca sa demonstreze ceva. Ca si ea poate sa danseze. Cine ar fi putut sa o contrazica? Cei din juriu au inteles. Ca ea nu a dansat pentru TV ori pentru glorie sau bani, nu a dansat nici pentru juriu, prieteni sau familie. Ea a dansat pentru ea. Simplu.
Si atunci m-am intrebat: oare noi, oamenii, prin actiunile pe care le facem si deciziile pe care le luam, prin lupta continua cotidiana pe care o dam cu criza, cu patronii, cu cei de langa noi ori chiar cu divinitatea ... noi ce naiba incercam sa demonstram? si cui?!?
Mai intai ne propunem niste obiective: sa intru la Medicina ca sa devin doctor ca mama, apoi sa-mi gasesc un post sigur si remunerat corespunzator ca sa aiba si tata cu ce se fali si ca sa pot povesti mai tarziu la intalnirea a 10 ani de la liceu despre deosebita mea evolutie profesionala concretizata deopotriva in aspecte practice (cel putin 4-5 diplome importante) cat si in "premii de consolare" (cel putin 2 excursii pe an in strainatate). Dupa aceea sau concomitent cu asta trebuie sa demonstrez (de data asta mai multor persoane incluzand membrii primari ai familiei, pe cei secundari, cunostintele acestora si vecinii, colegii de facultate, colegii de munca impreuna cu toata familia lor, vecinii mei de palier etc. etc. etc.) ca sunt o persoana responsabila si matura, capabila sa-si intemeieze o familie, sa construiasca o casa, sa creasca un copil si sa-si plimbe catelul de cel putin doua ori pe zi. Mai trebuie sa demonstrez dupa aceea familiei ca ma implic pana la epuizare in toate problemele care apar si trebuie rezolvate de urgenta, sa demonstrez sotului ca sunt alaturi de el la bine si la greu, ca sunt gospodina, ca sunt femeie, ca sunt echilibrata, sensibila, puternica, sa demonstrez copiilor ca sunt o mama iubitoare pana la sacrificiul de sine.
Offf.....
E suficient doar sa citesc aceste "obiective" si simt ca obosesc peste masura.
De fapt ... ce anume incercam sa demonstram? Cum apare lupta asta interna, zbaterea asta a noastra de a rezolva toate problemele? Si ce asteptam ca rasplata pentru toate actiunile noastre, faptele bune, examenele luate cu 10 si scopurile atinse?
Poate apreciere. Iubire. Si sentimentul ca suntem acceptati. De cei din jur. De noi insine. Si de Existenta.
Zbaterea asta interna nu e insa decat rezultatul firesc al uitarii. Uitam ca Dumnezeu ne iubeste si ne accepta asa cum suntem, ca parte din El. Poate daca ne-am aminti asta, am invata sa ne acceptam pe noi insine si sa ne iubim mai mult. Si vom avea sansa sa descoperim ca si cei din jur ne iubesc, chiar daca uneori sunt stangaci in a ne arata asta.
Azi am inteles ca nu trebuie sa demonstrez nimanui nimic. O sa dansez, o sa muncesc, o sa rad si o sa ma bucur de fiecare oportunitate pe care mi-o va da viata pentru A FI. Iar cei care ma vor privi cu adevarat si vor fi capabili sa vada dincolo de formele existentei materiale vor sti ca nu am nimic de demonstrat.