Iertarea

"A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu."

Se spune ca greseala recunoscuta e pe jumatate iertata. Se mai spune si ca cea mai mare pedeapsa pentru o greseala nu este cea data de societate, ci de judecatorul din interiorul nostru. Inchisoarea facuta de societate, cu zidurile construite pe o bucata de pamant la marginea orasului sau cea facuta de noi cu zidurile pe care singurei ni le construim, care din ele e mai apriga? Societatea te poate "condamna" la un an, doi, cinci de detentie. Dar tu? Tu te poti condamna pe viata. Si nu oricum. Ci exponential in timp. Cu cat trece mai mult timp, cu atat mai mult te poti afunda in acel noian de reprosuri si autocritica care construiesc zidul tau de izolare. Zidul care te izoleaza de lume, de divin, de tine insuti.
Incerc sa privesc tema iertarii din doua perspective.
Unu. Cine iarta? Cred ca suntem trei. Eu, tu si divinul. Trei parti egale. Cand ma ierti tu? probabil o sa-mi spui. Cand ma iarta Dumnezeu? probabil o sa simt. Cand ma iert pe mine insumi? atunci cand voi gasi o cale de a-mi rascumpara greseala. Si asa ajungem la a doua perspectiva.
Doi. Cand este o greseala iertata? Nu e suficient sa fie marturisita. Nu e destul nici sa fie regretata cu sinceritate. E nevoie de un plus ca sa contrabalanseze. E nevoie sa faci ceva, concret, pentru a o anula. Pentru a-ti asuma o greseala nu e suficient sa spui da, am gresit, mi-o asum ... cum ti-o asumi? fa ceva in schimb: ajuta o batranica sa treaca strada, planteaza un pom sau adopta un catelus. Ceva ce simti cu adevarat sa faci si poti face din toata inima, nu doar asa de fatada, ca nu tine.
Iertarea se face in timp. Dar nu asteptand sa treaca timpul pur si simplu, ci folosindu-l pentru a face acel ceva de compensatie despre care am amintit. Altfel ... timpul se va scurge in defavoarea noastra. Greseala nereparata pare sa creasca in timp si devine o mega-greseala.
Desigur, sa nu uitam ca succesul il obtinem atunci cand nu repetam greseala, acesta e si modul nostru de a dovedi ca am constientizat.
Oare orice greseala poate fi iertata? E o intrebare la care cred ca fiecare va trebui sa gaseasca raspunsul in el insusi. Dar fara sa se grabeasca. Sa-si aduca mai intai aminte de pildele din biblie, de iertarea pe care Iisus a dat-o talharului de pe cruce, de indemnul lui de a arunca cu pietre adresat celor care se considera fara pata si altele de acest gen.
Oare ce e mai greu? Sa fii iertat de ceilalti sau de tine insuti? Care e cel mai sever judecator al tau, tu sau ceilalti? Si in final, ce anume ne ajuta sa iertam? Iubirea si credinta. Iubirea fata de ceilalti si fata de noi insine. Credinta ca greselile pot fi iertate si indreptate. Iisus ne-a oferit aceasta mare lectie a iubirii si a iertarii. Poate ar fi potrivit ca macar din cand in cand, mai ales acum, cand sarbatorim nasterea Lui, sa ne amintim cuvintele Lui: "Cand veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc." (Matei 6.14)

Ruga de Craciun

Mi-ai dat o inima ce poate vibra
Profund si continuu la chemarea ta.
Si ticaie intr-una din zori pana-n seara
De parca ma-ntreaba cand n-o so mai doara.

Zi-mi, Doamne, ce sa fac cu inima mea?
Sa-i spun sa astepte? Sa se-nchida in ea?
Sa-i spun ca sa planga pe cine-a pierdut
Cel care-a cunoscut-o, dar a tacut?

Sa-i spun ca degeaba se-agita intr-una
Caci nimeni n-o crede si o fac nebuna?
Nu-i chip sa o fac sa-nteleaga pe oameni
Ca Lumea e cruda si vrea s-o condamne.

Doar Tu, Doamne, poti candva sa-mi trimiti
O inima-n dar. Sunt doar rugaminti
Ale inimii mele-nsetate de dor
Acum, de Craciun, altfel o sa mor.

Lumea lui 2

In lumea lui 2 ar trebui sa intram goi. Fara haine roase din trecut, fara temeri, fara scenarii prefabricate si fara susceptibilitati. Fara regrete si remuscari. Fara polite neplatite. Si fara frica de esec. Goi, dar nu goliti. Nu goliti de entuziasm, nu goliti de curaj, nu goliti de incredere. Ci plini de speranta si prea plini de iubire.
In lumea lui 2 toti gresim. Sau nici unul. E acelasi lucru. Ce e greseala daca nu un test care ni se da la un moment dat? Si nu ca pedeapsa, ci ca ajutor, ca sa putem evolua de la o etapa la alta. Ca sa putem intelege ce se intampla in lumea lui 2, in lumea ta si in lumea mea.
Lumea lui 2 este frumoasa. Este increzatoare, sigura pe ea, toleranta, dar si ferma, are capacitatea de a se modela si de a se adapta schimbarilor, este calda si plina de intelepciune.
Din pacate insa, nimeni nu intra chiar gol in lumea lui doi. Fiecare cara dupa el niste reziduuri pe care, oricat de bine le-ar ascunde sub pres, tot ies la iveala la un moment dat. Intrebarea este: ce facem cu reziduurile astea? Le lasam sa otraveasca incetul cu incetul lumea lui 2 sau punem mana pe matura si le strangem din calea armoniei?!
Pentru ca atunci cand vom reusi sa aruncam acele reziduuri ... atunci lumea lui 2 va deveni lumea lui 1.

Celalalt

Poti trai foarte bine si singur pe lumea asta. Poti sa mergi singur la birou in fiecare zi de lucru, poti sa iesi in oras singur sa te distrezi in week-end, poti sa mergi la cumparaturi singur, poti sa te tratezi singur in casa cand esti racit si tusesti, poti sa te uiti la filme stand singur pe fotoliul tau confortabil, poti sa iei micul dejun de unul singur. Poti sa te uiti singur la comedii si sa razi atat de tare incat sa ti se bata in teava. Poti sa iei ce decizie vrei cu viata ta, la urma urmei e viata ta si nu trebuie sa dai socoteala nimanui. Poti sa si plangi de unul singur in casa fara teama ca cineva va crede ca joci un teatru ieftin. Si poti face inca mult mai multe. De unul singur.
Ei bine, si atunci, ce nevoie mai avem de "celalalt"? De ce apare pe neasteptate, desi asteptam de mult timp asta (paradoxal, nu-i asa?) si ne face sa intram intr-o lume noua? In lumea lui 2. Ce nevoie mai avem de celalalt cand ne puteam descurca foarte bine si de unul singur? Avem sau nu nevoie de celalalt? La inceput raspundem DA, sigur, e minunat ... dar cand apar primele probleme suntem tentati sa dam inapoi si sa cautam vina, la noi sau la celalalt. Incepem sa avem dubii. Oare chiar (mai) avem nevoie de celalalt? Parca e cam mare deranjul, eu nu aveam problemele astea inainte sa apara celalalt, parca mi-era foarte bine si de unul singur ... si uite-asa, fugim de celalalt.
Doar ca ... fugind de celalalt, fugim de noi insine. Fugim de problemele noastre, de fricile noastre, de tot ceea ce tinem ascuns si speram sa nu le descopere nimeni niciodata. Celalalt este oglinda in care toate acestea incep incet-incet sa se reflecte. El nu face decat sa ne ajute sa ne confruntam cu propiul nostru interior si sa ... ne imprietenim cu el. Asa ca in loc sa cautam "vina" in celalalt, mai bine ii multumim ca ne ajuta sa ne redescoperim pe noi insine.
Pentru ce avem nevoie de celalalt? Lista de mai jos nu este nici exhaustiva si nici nu reflecta vreo ordine de prioritati, este doar lista mea de moment:

1. Celalalt ne inlesneste accesul la eu-ul nostru interior. La acele parti minunate care se reflecta in iubire, intelegere, incredere si sprijin. Precum si la acele parti intunecate care se reflecta in temeri si frici din trecut care vor sa-si puna amprenta asupra prezentului. Si daca tot ne sunt scoase la iveala, hai sa facem ceva cu ele! Sa impartasim iubirea si increderea. Sa privim apoi toate fricile astea fata in fata si sa le anihilam.
2. Celalalt ne permite sa putem darui din prea plinul nostru.
3. Celalalt ne ajuta sa trecem peste momentele dificile, peste cele foarte dificile si peste cele imposibil de trecut.
4. Celalalt ne ajuta sa putem schimba in noi ceea ce trebuia demult schimbat, dar n-am vazut asta. Ne ajuta sa facem curatenie in geamantanele cu lucruri vechi si amintiri dureroase.
5. Celalalt ne oglindeste schimbarile pe care le facem in timp.
6. Celalalt ne cearta cand gresim si ne strange in brate cand ne indreptam greseala.
7. Celalalt ne apreciaza reusitele si ne ajuta sa ni le apreciem si noi insine.
8. Celalalt e parte din noi. Si indiferent cat de grele ar parea unele obstacole, este langa noi, pregatit sa le depasim impreuna.

Parte din mine

http://www.youtube.com/watch?v=HDVgWPUesuk

A crede. Poate mai mult decat un verb, mai mult decat un cuvant sau chiar mai mult decat un dictionar intreg. Mai degraba o stare de dincolo de cuvinte care vine de pretudindeni si merge spre nicaieri, o stare nevazuta si tocmai prin asta imposibil de palpat, mirosit ori gustat, dar in mod paradoxal mai prezenta decat orice altceva. Acel ceva - singurul de altfel - care iti aduce linistea, impacarea, acceptarea interioara. Si nu in ultimul rand ceea ce exista fara a avea nevoie de definitii, argumentari, demonstratii ori martori obiectivi.
Poate e ceva mai greu sa te incapatanezi sa crezi cand in jur se darama muntii si se involbureaza apele, se duc razboaie absurde in numele unor idei marete si goale, cand oamenii uita din ce in ce mai des de minunata natura, de semenii lor si chiar de ei insisi, cand intalnesti forme fara fond oriunde te uiti in jur. Parca devinde din ce in ce mai clar ca traim intr-o lume cu valorile inversate, in care neadevarurile sunt "intelese", tolerate, acceptate, in timp ce adevaratele virtuti sunt vazute ca sarmane slabiciuni umane. Cand a fi "bun" inseamna a fi "prost" si uite-asa usor ajungi sa fii manipulat. Cand a fi sincer echivaleaza cu a fi fraier, iar a fi umil este blamat doar pentru ca orgoliul are haine mult mai stralucitoare. Cand a fi altfel decat ceilalti te trimite destul de brusc intr-o minoritate sociala, vazuta ca fiind "ciudata" pentru ca, matematic vorbind, majoritatea face regulile jocului.
Da, e mai greu, nimic de contestat in asta. Dar unii se incapataneaza. Si continua sa creada. In frumusetea acestei lumi. In adevarurile universale. In divinitatea prezenta in fiecare din noi, in fiecare pietricia din jur si in orice fulg de nea. In iubire. In tine. In mine. In noi. Si daca lumea din jur se cutremura, se revolta, se agita sau urla a neputinta ... poate nici nu-mi pasa, nici n-o mai aud. Aud doar glasul interior care ma incurajeaza sa cred in continuare.
Credinta. O parte din mine.

Despre singuratate versus solitudine (partea 1)

(partea 1 pentru ca sunt in studiu la aceasta lectie)
Cand venim pe lume - venim singuri si inconstienti. Cand plecam din lumea asta - plecam tot singuri si (in proportie covarsitoare) tot inconstienti. Intre timp - evident suntem tot singuri si inconstienti. Avem insa pretentia cel putin hilara sa ne amagim ca nu suntem nici singuri si nici inconstienti.
De fapt ar trebui sa inlocuiesc cuvantul "singuratate" cu cel de "solitudine". Singuratatea - cine n-a gustat-o? Si e amara, o stim cu totii. Pentru a ne convinge ca de fapt nu suntem singuri, ne inconjuram de prieteni, familie, colegi, simple cunostinte sau chiar vorbim cu oameni necunoscuti pe strada. Ne e greu, tare greu, sa ramanem doar cu noi insine. Chiar si in intimitatea casei noastre tot gasim cai de comunicare cu altcineva: intram pe net, pe mess, deschidem televizorul si vorbim in gand ori cu voce tare cu fata de la meteo care anunta din nou canicula, bine draga, asteptam si eu o veste buna de la tine, o ploicica ceva ... sau chiar vorbim cu propria imagine in oglinda, oare ce sa fac, sa-mi mai tund din breton, sa nu-mi mai tund, tu ce zici? Dar ea, singuratatea, nu ne da pace. E intocmai ca o umbra, oriunde am merge, ne urmareste in permanenta. Atata timp cat vom trai in exteriorul si nu in interiorul nostru, singuratatea ne va tine strans de mana.
Daca insa vom incerca sa ne retragem putin cate putin, chiar si cateva secunde pe zi, in interior, sa ne centram, sa incercam sa ne privim cu mai multa atentia, vom ajunge macar din cand in cand sa constatam ca singuratatea a disparut, s-a evaporat, iar in locul ei a aparut solitudinea, un fel de cealalta fata a monedei, un fel de zana cea buna care ne face bine. Da, se poate! Putem sta doar cu noi insine si sa ne simtim bine, sa ne conectam la ritmul universului si sa ascultam muzica sferelor.
E nevoie si de un mic ajutor pentru asta.
Umbra dispare intr-un singur moment: cand soarele ajunge exact deasupra capului nostru.
Singuratatea dispare intr-o singura situatie: cand deasupra noastra se pogoara gratia divina. Si atunci regasim magia solitudinii. Doar noi - conectati cu universul.

O sa inchei citandu-l pe Maestrul Osho:
"Solitudinea e insasi natura voastra. Solitudinea face parte din natura omului, este eliberarea de teama de a fi singur. Solitudinea ne ajuta sa ne descoperim esenta, sa ne apropiem de noi insine si sa fim in armonie cu noi. Solitudinea inseamna cautare in interior si descoperire de sine."

Cine are nevoie de adevar?

Sa nu minti!
E o porunca intre celelalte 10. Un principiu de care te lovesti de mai multe ori in viata. O invatatura primita in familie inca de cand incepi sa vorbesti. Auzi de atatea ori indemnul asta, incat la un moment dat se banalizeaza si chiar e de asteptat sa-ti vina in minte intrebarea: bine, dar oare nu exista situatii in care e mai bine sa nu spui un anumit adevar?!
Daca eu de exemplu am o prietena buna. Foarte buna. Maritata. Si ... fericita in casnicia ei sa zicem. Si neaparat geloasa. Si usor de dezechilibrat emotional. Iar intr-o zi, intamplator ori nu, dau nas in nas cu barbatu-su ... cu o blonda in brate si dragastos foarte. Eu ce fac? Ii spui prietenei sau nu? Ca o stiu geloasa si mi-e ca cine stie ce nebunie face ... sa-mi asum oare riscul asta in numele adevarului absolut?! Greu de dat un raspuns monosilabic. Poate mi-ati sugera sa o iau pe departe, sa o pregatesc in asa fel incat sa pot la un moment dat sa-i spun, atunci cand as fi sigura ca n-ar reactiona negativ. Sa zicem c-as incerca asta, sa o iau la o discutie "ipotetica", adica uite, cum ai reactiona tu daca s-ar intampla lucrul x? Si ...? ipotetic poti reactiona intr-un fel si in realitate in cu totul alt fel. Asa ca revin de unde am plecat. Mi-as asuma riscul de a-i spune adevarul? Poate daca din experienta noastra de prietenie de ani de zile as sti ca ar putea gestiona cu brio un astfel de eveniment, probabil as alege sa-i spun. Desi ... oamenii reactioneaza atat de neasteptat incat ...

Sa luam alt exemplu. Mai dramatic. Afli de la doctorul care urmareste indeaproape evolutia bolii unui cunoscut ca acesta mai are de trait cateva luni (si daca nu ma insel, cazurile acestea nu se comunica direct bolnavului, ci familiei). Ce faci? mai ales ca respectivul te intreaba ce a zis doctorul, ce pronostic a dat. Poate daca ii spui o sa intre in stare de depresie accentuata si cele cateva luni se pot reduce la cateva saptamani. Ori poate dimpotriva, se va incapatana sa demonteze pronosticul fatidic si va cauta cu orice mijloace un tratament care sa-l salveze ... poate il va si gasi. Sau poate doar va alege sa-si traiasca ultimele luni in pace, armonie cu cei din jur pentru a putea pleca dincolo impacat.

Ai un alt prieten. Care, dupa parerea ta, greseste intr-o privinta. Nu e neaparat un adevar absolut, la urma urmei cine esti tu sa judeci ce si cat a gresit? dar ... asta e parerea ta, ca a facut o greseala sau ca in ultimele saptamani are un comportament aiurea ori te-a suparat cu ceva. Ce faci? ii spui, riscand sa provoci o cearta ori nu-i spui ca sa eviti asta, dar in sinea ta faci cativa pasi inapoi in prietenia asta, pastrandu-ti insa in continuare masca de prieten la catarama.

Cine are nevoie de adevar? Si mai ales de ce?
Am avut o intelegere zilele astea, desi inca nu e foarte cristalizata.
Trebuie sa fii pregatit pentru a obtine adevarul. Si cred ca sunt putini aceia care sunt pregatiti sa primeasca adevarul. Ce inseamna sa fii pregatit? multe ... sa ai echilibrul necesar pentru a putea ramane in continuare centrat, sa ai putere de discernamant, sa poti accepta orice de la oricine, sa te poti accepta asa cum esti ... si alte aspecte desigur ...
Este o parabola care mi-a placut cu un discipol care cauta adevarul, iar maestrul il tine ceva timp cu capul sub apa pana cand e mai-mai sa se inece, iar apoi ii spune ca va gasi adevarul atunci cat il va cauta atat de mult cu cat a cautat sa iasa la suprafata apei sa respire.

Atunci cand cauti Adevarul (cu A mare), nu poti spera sa-l gasesti daca drumul ti-e presarat de minciuni.

Un vis

Nu cu mult timp in urma am avut un vis. Tin minte ca-n seara respectiva m-am dus la culcare aproape fara sa mai stiu cine sunt. La capatul unei zile in care m-am lovit de cele mai zgrumturoase ziduri in incercarea mea disperata de a ma explica, de a-l face sa ma inteleaga sau daca nu atat de mult, macar sa ma creada, m-am simtit epuizata, alergand fara nici un rost printr-un labirint de explicatii construite cu multa migala de mintea mea neobosita, dar importante se pare doar pentru mine si goale pentru celalalt, ajunsesem sa cred ca ma ratacisem intr-o lume fara noima, diforma, care incepuse sa ma devoreze, iar eu nu eram in stare decat sa asist neputincioasa si chiar usor amuzata la propria-mi distrugere. Am adormit cu genunchii la piept, cu palma dreapta pe obrazul stang, simtindu-mi fiecare tresarire a genelor nelinistite. Si am visat ...
Se facea ca era inainte de Nastere. Am recunoscut locul. Era cald. O caldura care ma cuprindea de peste tot si imi picura in inima stropi de verdeata. O adiere strengara se juca in parul meu si-l impletea, punand din loc in loc cate o petala de trandafir. Eram intr-o stare de totala neclintire, de martor tacut al absolutului in care pluteam, in care nu simteam nici covorul de nori in care mi se infundau picioarele, nici franturile de lumina care treceau pe langa mine, prin mine. Nu eram singura. Eram toti. Si eu, si tu, si ceilalti, o familie de suflete care se jucau de-a v-ati ascunselea intr-un noian de fulgi deliciosi de albi. Ne stiam, ne regasisem intr-o forma fara masti, fara falsuri, in starea de copii divini ai unei existente fara inceput si fara sfarsit. Gata oricand sa luam jocul de la capat cu seriozitatea cu care un copil invata primele litere ale alfabetului, ne-am cantat bucuria de a fi din nou impreuna. Si ne-am promis. Ne-am promis ca ne vom alege un loc pe acea planeta numita Terra pe care sa ne continuam jocul, sa fim uniti, ca si aici, prin gandurile si aspiratiile noastre. Stiam insa ca odata cu Nasterea, vine si Uitarea. Ne-am intristat gandindu-ne cine am fost, o sa uitam sa ne bucuram de fiecare clipa, sa ne daruim neconditionat, sa iubim nebuneste, o sa uitam ca suntem copii divini in cautarea de sine. O sa uitam pentru ce ne-am nascut, o sa inlocuim idealurile cu cautarile efemere de comori vremelnice, iubirea cu obisnuinta, prietenia cu ipocrizia, o sa ne petrecem zilele insorite la lumina electrica a unui birou, biruiti de calcule care dau cu minus, serile in cluburi imbibate cu fum, iar vara o sa ne rezervam duminicile pentru iesiri la iarba verde, paturica langa paturica, manele langa populare, mici si bere, toate astea din dorinta de a ne simti liberi.
Nu se poate! Am spus cu totii. Noi n-o sa patim asta! E prea mult, cum adica, n-o sa ne recunoastem?! O sa uitam unul de altul, o sa ne alungam unul din viata celuilalt, fugind spre placeri pasagere? Avem atatea lucruri de facut impreuna ... ar fi pacat sa petrecem o viata departe de idealurile pe care ni le-am propus. Trebuie sa gasim o cale prin care sa ne regasim, sa putem astfel sa crestem impreuna, indiferent ca o sa ne intersectam vietile o zi, un an sau zece. Cum? Prin Iubire. Doar asa ne putem continua calea. Doar asa putem spera ca dupa aceasta existenta pamanteana, atunci cand vom reveni in acea lume diafana de lumina, nu ne vom reprosa timpul pierdut inutil cu lucruri neinsemnate, nu vom regreta zilele in care ne-am certat in loc sa ne iubim, ne-am despartit in loc sa ne reintalnim si ne-am amagit in loc sa ne ajutam.
Brusc, m-am trezit. Oare asa e? Oare mi-am propus eu asta inainte? E atat de usor sa uit. E atat de usor sami vad de treburile zilnice, marunte, care ma sufoca, sa cred ca schimbarea regimului politic e o problema majora pentru mine, sa critic cele mai neinsemnate manifestari ale colegilor de la birou, incat pur si simplu uit. Si de-atunci mi-am propus sa caut. Sa-mi amintesc ce mi-am propus atunci, ce ne-am propus impreuna, sa va astept pe voi, familia mea de suflete, sa nu va indepartez de langa mine, chiar sa va caut pana si in cele mai neasteptate ascunzisuri. Ce nu am uitat este ca stiu cum o sa va recunosc. Prin Iubire. Trec zilnic pe langa sute de oameni. Sunt doar un suflet incorsetat printre atatea suflete la fel de captive. Si stiu ca la un moment dat o sa ma opresc. Dintr-un lung sir de oameni mergand robotizati spre jobul zilnic, o sa trec pe langa tine si o sa aud chemarea. Timpul o sa se opreasca pentru o secunda, iar eu o sa inteleg ca te-am reintalnit, asa cum ne-am propus demult. O sa stiu asta pentru ca o sa ma indragostesc. Si abia atunci o sa-mi aduc aminte cu adevarat de toate idealurile pe care impreuna ni le-am propus demult, in vremea aceea, cand eram copii divini.

Evadare

Pe piscuri semete, in grote adanci
Prin lanuri de grau ce viata le-o frangi
Imi caut ursita, astept calm norocul
Intarzie oare asa mult sorocul?

Imi fac mii de planuri si zeci de proiecte
Si toate-s vitale, nimic nu se pierde
O-ntreaga matrice de cauze-efecte
Mini-piramida cu sute de trepte.

Ma doare tot corpul de-atatea-ntrebari
In vis nu visez decat grele-ncercari
O clipa as vrea de liniste chioara
Sa pot sa ma-nalt spre ceruri usoara.

Sa uit de necazuri si teste si plata
Pentru ce-a fost si ce-am facut vreodata
Sa pot iar sa cant, sa rad, sa dansez
Sa plec deci in lume si sa evadez.

Dragut ...

Caci n-a fost zi fara vreun gand
Si n-a fost gand in nici o zi
La tine sa ma pot gandi
Fara sa plang.

Si n-a fost zi in nici o noapte
Pe tine sa te simt departe
Caci n-a fost vis fara ca noi
Sa ne-ntalnim.

Caci daca ma vei cauta
Dar nu in vis, ci aievea
Fii sigur ca ti-as acorda
Iubirea mea.

Pauzele lungi si dese - cheia marilor succese

Exista vreo asemanare intre meditatie si tango? Aseara am inteles ca da. Am gasit raspunsul desi nu-mi pusesem inca intrebarea. Ieri la ora 21:50 lumea a incremenit pentru o clipa si timpul si-a tinut respiratia pentru ca eu sa simt aceasta asemanare. Datele de tema le mai intalnisem in trecut, dar nu in acelasi sistem de ecuatii. Ca doua imagini identice dar pe care nu le vezi ca atare decat daca le suprapui.
Cineva care inca nu m-a privit in ochi mi-a readus in memorie un secret al meditatiei. Atat de secret incat am avut senzatia cand mi l-a povestit ca e prima daca cand aud de el. Abia dupa cateva ore memoria mea si-a revenit din amortire si mi-am amintit ca, da, mai citisem pe undeva de asta. Secretul? Pauzele. Sa las gandurile sa treaca nestanjenite pe langa mine, sa nu le tulbur ca sa nu ma mai tulbure nici ele pe mine, sa nu ma lupt cu ele si sa urmaresc pauzele care apar intre doua ganduri. Si am incercat. M-am cufundat in pauze si m-am invelit cu ele. Iar gandurile au inceput sa ma ocoleasca. M-am contopit cu tacerea si i-am zambit, imbatata de exaltarea regasirii.
Aseara la tango ni s-a vorbit despre conexiune. Nu figuri. Nu scheme. Doar atat - conexiune. Nu ritm, 8 timpi, duble time, boleo sau ochos, nu miscare. Ni s-a vorbit despre pauze. Si despre un mare dansator care nu mai e printre noi care ... dansa pauzele. De la distanta se vede cum o pereche de tangueros executa o suita de pasi. Apoi se opresc cateva masuri. Aceea e pauza. Dar nu stau pur si simplu (ca si cum s-ar gandi ce figura sa faca mai departe). Ei continua sa danseze. Miscarea este in interiorul cuplului, este o energie fluida care circula permanent intre cei doi. Asta era tema lectiei de ieri. Si am incercat. M-am cufundat in pauze de cateva secunde, intre doua acorduri de pian si le-am simtit vibratia. Cei din jur au disparut. Scaunele de pe marginea salii au disparut si ele. Muzica se auzea cumva din interiorul nostru. Nu mai eram decat noi doi care continuam sa dansam, desi picioarele nu se miscau. Dar ne simteam respiratia la unison, iar prin mainile noastre care se atingeau batea acelasi puls. Ne-am contopit cu magia dansului si i-am zambit, uimiti de bucuria regasirii.
Morala: sa caut pauzele, sa le ascult, sa le dansez, sa le expansionez pana cand se vor contopi unele cu altele. Si ce va fi in acel moment? Nu stiu, voi vedea.
.............................
Azi mi-am adus aminte ca mai exista niste pauze care au calitatea de a te transporta intr-o lume superioara. Atunci cand faci dragoste. Daca actul amoros iti pune in miscare toate celulele corpului, toti muschii si iti accelereaza bataile inimii, momentele de maxim sunt totusi acelea in care totul se opreste si nu mai esti atent la nici o miscare, ramai intr-o incremenire muta, pierdut in ochii celuilalt si cu sufletul vibrand de magia regasirii.

For my ex ...

Azi mi-am adus aminte ... da, mi-am amintit ca acum cativa ani (si ce mult mi se pare de-atunci, nu-mi vine sa cred!) ma simteam atat de apropiata de tine ... cum rar se petrece intr-o viata de om. Poate ca la inceput, cand ne-am cunoscut, n-a fost cine stie ce, n-am avut nici un "zvac", nici o premonitie, dar usor-usor lucrurile, evenimentele, emotiile, ideile si soarta ne-au apropiat. Ne-au imprietenit. Atat de mult incat comunicam telepatic de multe ori, stiam ce vrei sa spui inainte sa rostesti al doilea cuvant din fraza si intelegeai ce spui doar dupa ce pronuntam un simplu titlu.
M-am bucurat atunci de starea asta, fireasca, binefacatoare, linistitoare. Si credeam in ea. In ceea ce ne lega, in prietenia noastra, in viziunea noastra comuna asupra lumii. Dar asta a fost atunci, demult ...

Acum ne-am indepartat tare mult. Eu intr-o lume (aceeasi in care eram si acum cativa ani). Tu - in alta. Da, ne vedem, vorbim, zambim, ne trimitem mailuri si uneori ne mai facem si complimente. Dar nu mai suntem pe acelasi drum. Drumurile noastre au devenit paralele. Nu stiu daca, asa cum se spune, paralelele se intersecteaza la infinit, dar acum as vrea sa fie adevarat. Nu mai stiu ce vrei, in ce mai crezi ori daca mai crezi in ceva, dar stiu (da, asta stiu sigur!!) ca si tu iti mai aduci aminte de cum ne simteam in trecut.

Oamenii se schimba in timp. Da. Si intr-o directie si-n cealalta. Sau poate doar se manifesta adevarata natura interioara. Dar nimeni nu ajunge 100% alb sau negru. Azi m-am uitat la tine si am simtit asta. M-am uitat in ochii tai si pentru cateva clipe m-am teleportat parca in trecutul acela in care intre noi era pace si armonie (nu e nici o figura de stil). Si am vrut sa te caut, dincolo de noua ta haina. Oare o sa te regasesc vreodata? Am ajuns acasa si am plans. De dor. Da, mi-a fost dor de fosta mea prietena ...

Sa vorbim cuvinte (1)

Lucrurile care nu se spun - se pierd. Asa suna o reclama acum cativa ani pentru un operator de telefonie mobila. Desi mesaul era clar de la bun inceput, mi-a luat ceva timp pana sa vad diferitele lui fatete...

Vorbim. Zilnic. La telefon, face to face, in familie, la birou, in statia de autobuz si de multe ori singuri in mintea noastra. Iar uneori vorbele iau forma materiala a literelor ce contureaza cuvinte, fraze, semne de punctuatie rebele trimise la distante kilometrice catre un alt suflet. Dar ... ce transmitem? cate din aceste cuvinte inalta si cate coboara? Ne este atat de usor atunci cand suntem suparati, enervati, dezamagiti sa dam glas tuturor nemultumirilor noastre incat nu mai e nevoie de nici o pregatire prealabila. Cel de langa tine a gresit? Gata, ai luat foc, i-ai aruncat deja in brate un puhoi de vorbe usturatoare. Nu trebuie nici macar sa faci efortul sa le gandesti, e suficient sa deschizi gura si ele isi iau zborul, de parca ar sta inghesuite in mansarda mintii tale, zbatandu-se sa iasa la suprafata.
Paradoxal - pe cat de usor ne e sa ne exprimam in momentele acestea de sub-energizari, pe atat de greu este sa ne gasim cuvintele atunci cand avem ocazia sa multumim cuiva care ne-a ajutat sau ne-a fost alaturi, sa mangaiem pe cineva de langa noi, sa spunem cuiva ca ne este drag sau ca ii apreciem simpla prezenta. Atunci am vrea sa dam bir cu fugitii, sa faca altcineva asta in locul nostru, adica da, parca-parca am simti ceva recunostinta, dar daca ar vorbi o alta persoana in locul nostru, ce bine ar fi ...

De ce ne e atat de la-ndemana sa vorbim de rau pe cel de langa noi? sa barfim, sa-l luam in zeflemea, sa-l ironizam, sa-l demoralizam? Si de ce pare atat de greu sa ne exprimam uitandu-se in ochii cuiva recunostinta, aprecierea, iubirea? de parca deodata am deveni mai mici, mai slabi, mai neputinciosi?

Traim oare intr-o lume cu valori inversate? In care cel care da cu pumnul in masa este cel respectat pentru ca, nu-i asa, este cel puternic, iar cel care se daruieste pe sine cu tot cu sentimentele sale simple si curate este cel slab si usor de dominat? A devenit iubirea o slabiciune? Sau este doar jocul universului care ne indeamna sa cautam esenta dincolo de aceste aparente?

Liber

Lui M., cu drag, pentru un nou inceput ....
Libertatea-i o comoara
Pentru cel cu mintea clara.
Pentru cel ce miseleste
Gandul rau il urmareste
Libertatea-i o povara
Precum pietrele de moara.
Liber de vei vrea sa fii
Nu ceda si nu minti
Nu cersi ingaduinta
De la cei ce n-au credinta.
N-asculta de interese
Cel ce-a fost - azi nu mai este.
Cauta si vei afla
Pacea in inima ta.
Si de-o fi sa fi avut
Un necaz mai de demult
Daca cineva ti-a dat
Ceva ce n-ai meritat
Tu il iarta, nu-i de tine
Tot el cade in micime.
Poate ca-ntr-o alta viata
Tu i-ai fost lui drept povata.
Liber nu e, pot sa-ti jur
Cel ce nu vede-mprejur
Ci se vede doar pe sine
N-are somn nici cat un caine.
Liber sa ramai mereu
Si curat cum te stiu eu
Liber si vei reusi
Tot in viata sa obtii.

La marginea lumii

La marginea lumii o sa te-astept zambind
Stiind ca de-asta data o sa ma vrei iubind
Cu inima prea arsa de aprig dorul tau
Cu visul meu de-o viata ce-a devenit al tau.

La marginea lumii abia de voi putea
Sa sterg oglinda vietii ca sa ma vad in ea
Sa-mi cercetez trecutul cu pasii lui gresiti
Si sa-mi acord iertarea in mii de rugaminti.

La marginea lumii o sa m-astepti zambind
Si-o sa-mi cladesti o casa ca dar nepretuit
O s-ascultam tacerea inconjurati de nori
Stiind ca de-asta data noi am ramas in doi.

De-ar fi ...

De-ar fi sa-ntelegem ce soarta s-alegem
De-ar fi sa simtim ce vorbe rostim
De-ar fi sa uitam, sa nu na cainam
De-ar fi sa credem, in veci nu ne pierdem.

De-ar fi sa iubim, sa nu ne-amagim
De-ar fi s-asteptam, sa nu regretam
De-ar fi sa dorim, sa nu ne mintim
De-ar fi sa visam, sa nu lacrimam.

De-ar fi sa vii, impreuna vom fi
De-ar fi sa stii ca ma vei gasi
De-ar fi sa imi spui: nu-s a nimanui
De-ar fi sa-mi zici: eu sunt aici.

Ale cui?

Ale mele ganduri - pe buzele tale
Ale tale doruri - in inima mea
Ale mele soapte - la tamplele tale
Ale tale vise - ne vor chema.

Ale noastre patimi - uitate-ntr-o vale
Ale noastre furii - pierdute pe cale
Ale noastre certuri - cazute in mare
Ale noastre chinuri - se vor spulbera

Ale cui sunt oare durerile care
Acum zac uitate si sfaramate?
Ale cui sunt deci placerile care
Noua in veci ne dau desfatare?

Inceputul - doar un vis?

Inceput de vara dulce si amara
Inceput de seara ce molcom coboara
Inceput de drum, cand totu-i in scrum
Inceput de dor, ah ce ma-nfior!

Stiam ca astepti, pe ganduri petreci
Stiam ca ma vrei, a ta sa ma iei
Stiam ca doresti sa ma regasesti
Stiam ca nu vrei in zadar sa speri.

Voiai sa ma vezi, de-ndata sa crezi
Voiai sa m-atingi, pe loc sa ma frangi
Voiai ca sa uiti, de lume sa fugi
Voiai sa ma iei, sa iasa scantei.

Inceput de lumina, balanta o-nclina
Inceput plin de vise pe hartie scrise
Inceput intr-o seara de vara banala
Dar proaspat nascuta din lumea pierduta.

..................................................................

Un vis doar de-a fost, nespus de frumos
Un vis de-am primit precum l-am dorit
Un vis minunat, cum nici n-am visat
Un vis ne-a sedus ... nu mai esti ... eu nu-s.

Intrebarea

"Unde esti Tu, Doamne?!"
O intrebare pe care am auzit-o in gand in momentele mele de pierzanie. O intrebare pe care am simtit-o in vene, in celulele abia nascandu-mi-se, in atomii care explodau cu miile intr-o singura secunda. M-am intrebat singura, am intrebat cerul si pamantul si vazduhul si nimeni, dar chiar nimeni nu mi-a raspuns nimic.
"Unde esti, acum cand am mai multa nevoie de tine?! Cand sunt atat de singura, cand ratacesc printre lanuri de intrebari nerostite, cand alerg dupa naluci cu iz de iubire si cand ma arunc in gol pentru ca alta scapare nu mai am?"
Nici un raspuns. Liniste. Si nu e nici pe departe linistea aceea mult visata, pacea interioara celebra in scrieri de arta si programe de dezvoltare personala. Nu. E o liniste urata, vitrega, incapatanata, care se si se uita la mine a lehamite si de-a dreptul plictisita de atata zbucium al meu. Si pentru ca deja n-o mai pot suporta, nu mai vreau sa ma apese in asa hal, renunt sa mai pun intrebarea asta. Poate asa o sa ma lase in pace! Nu mai vreau nici un raspuns, nu mai caut nici o cale, vreau sa fiu lasata in pace de propriile-mi cautari care m-au dus in balarii!
Gata! O sa-mi gasesc altceva de facut, ceva care sa ma tina atat de ocupata incat sa nu mai incarc inutil universul cu intrebarile mele obsedante. Da, ma apuc de inot, de gatit, de sapat gradina din jurul blocului si daca tot o sa-mi ramana timp liber, in loc sa mai gandesc, o sa sap si gradinile blocurilor invecinate.
Si am tinut-o tot asa, o saptamana, doua, fara o zi de odihna macar. Mi-a fost teama sa ma opresc, mi-a fost tare teama ca intrebarea ma pandeste ca o hiena dupa usa. A trecut o luna. Apoi inca una. La un moment dat am pierdut notiunea timpului. Dar mi-era bine, tare bine. Scapasem. Intrebarea uitase de mine.
Azi dimineata m-am trezit mai devreme decat de obicei cu o nerabdare de neinteles. M-am uitat la ceas - prea devreme! Mi-am ordonat sa mai dorm. Macar o ora. Dar ceva nu ma lasa neam. Neuronii alergau prin capul meu de parca se pregateau pentru olimpiada de vara, ma foiam de pe o parte pe alta, mi-era ba cald, ba frig, iar inima-mi batea de parca asteptam pe cine stie ... Dar pe cine? ca nu-si anuntase nimeni vizita la asemenea ora matinala.
Am aruncat patura cat colo, m-am dat jos din pat si, asa desculta cum eram, am iesit pe terasa care dadea spre rasarit si am facut cativa pasi in aerul umed al unei dimineti zburdalnice. In departare, pe luciul apei, se vedeau cateva fasii de lumina subtiri ca lama unui cutit proaspat ascutit. Respiratia imi era abia perceptibila. Asteptam. Stiam ce urmeaza. Stiam ca inca se mai ascunde acolo, la linia abia perceptibila a orizontului. Priveam neclintirea aceea cu emotia de nedescris a unei prime intalniri. Il chemam in gand: hai, vino, eu sunt aici si te astept. Si ... tot m-a luat prin surprindere. L-am vazut impungand cu crestetul plin de flacari linia orizontului si i-am simtit lumina cum ma mangaie pe fata. L-am vazut zambind de acolo, din departare, atent la creatia careia ii dadea buna dimineata, jucandu-se singur cu razele-i in apa marii si uitandu-se din cand in cand la mine cu coada ochiului sa vada daca inca il mai privesc.
Si atunci m-am trezit strigand: Doamne, unde sunt eu? Pe unde ratacesc, pe ce drumuri alerg incoace si-n colo in cautarea Ta? Abia acum vad ca n-am stiut a pune intrebarea in mod corect. Tu ai fost aici dintotdeauna, Aici, in mine, imprejurul meu, si sus si jos, in rasaritul de soare si in colbul de pe drum, mereu prezent, linistit, asteptand ca si eu sa ma linistesc ca sa te pot regasi in sfarsit. Si ca sa fiu pe deplin Aici, cu Tine, ar trebui sa ma opresc odata din agitatia asta si sa nu ma mai fatai de colo-colo, ca sa pot sta in pace de vorba cu tine.

Moment de publicitate

Am urmat cursurile unei facultati de marketing in principal din motivul ca alte domenii nu ma atrageau neam. Si am descoperit ca este intr-adevar o zona foarte interesanta. Ma uitam la reclame din pura placere. Nu o data, ci de mai multe ori. Aveam chiar proiecte de predat pentru care era necesar sa stau cu ochii-n televizor sa astept ... momentele de publicitate. Asta insa a fost acum mai multi ani. Ulterior am inceput sa vad si cealalta fateta a publicitatii, am inceput sa descopar hainute frumos colorate si sclipitoare, de la care mai sa nu-ti poti lua ochii, aruncate peste produse ori servicii slab calitative, nocive sau periculoase. Si, nimic nefiresc, am devenit oarecum sceptica.
Cu aceeasi rezerva sunt tentata sa privesc de exemplu un fenomen literar vandut in 5 milioane de exemplare (si desigur, cifra nu e finala) despre care aud la tot pasul vorbindu-se ca despre o lucrare geniala. Vorbindu-se, vreau sa accentuez, din locurile cele mai diverse, de la persoane care nu se cunosc intre ele si care nu sunt neaparat devoratori de romane. Mai mult, cica ar fi vorba despre nu stiu ce cautare spirituala de mare valoare a unei femei care se plimba un an intreg prin niste tari care incep cu litera i. Nu de alta, dar izul asta de spiritualitate exotica vinde la cote ridicate de cele mai multe ori.
Neaparat, dar neaparat sa cauti cartea asta si s-o citesti! Sau uite, dupa ce o termin, ti-o imprumut. Deci nu trebuie ratata! Ceea ce nu face decat, evident, sa ridice cota nivelului meu de alarma.
Dar ... curiozitatea, acest motor inepuizabil, m-a convins intr-o dupa-amiaza linistita de primavara sa cumpar totusi cartea despre care am tooot auzit atatea minunatii.
N-am citit-o. Am devorat-o. In urma cu mai putin de o ora am dat ultima fila cu lacrimi in ochi. Si nu pentru c-ar fi fost trista. Dar a reusit sa ma miste intr-un mod in care nu l-as fi putut anticipa in veci. In dimineata asta, cautand intr-o librarie un cadou pentru cineva, am ajuns la raftul pe care erau cateva exemplare din roman si, alaturi de ele, o alta carte, a aceleiasi autoare. Nici n-am citit cu foarte mare atentie titlul, nu mai zic s-o fi rasfoit sau sa fi citit cronicile de pe verso, doar m-am asigurat inca o data ca este aceeasi autoare si am pus-o cu mare grija in cosul de cumparaturi.
Saptamana trecuta mi-am luat inima-n dinti si m-am aventurat in prima mea experienta de sport extrem pe mare: paraseiling. Mi-a trebuit curaj? da. Cat? cam tot de care dispuneam. Cum m-am simtit dupa? altcineva. Iar cantitatea de curaj pe care o car dupa mine peste tot s-a inzecit.
Doar ca, prin comparatie cu ce a facut Liz din roman in cautarea de sine prin lumea intreaga, tot acest curaj imens pe care inca il mai simt echivaleaza cu o boaba de cafea dintr-o tona intreaga. O boaba scofalcita chiar.
(Pentru cei care nu doresc sa citeasca ultimele cuvinte din carte, rog a se opri aici.)
...........................
In finalul cartii, in pagina de multumiri adresate celor care au ajutat-o pe scriitoare in aceasta calatorie, stau scrise niste cuvinte de care o sa-mi aduc mereu aminte:
" Nu stiu daca voi fi vreodata in stare sa ma revansez. Dar poate ca ar trebui sa nu mai incercam sa ne revansam fata de toti cei care ne mentin in viata. Poate ca e mai intelept sa depunem armele in fata miracolului generozitatii omenesti si sa spunem pur si simplu multumesc, sincer si neincetat, atata timp cat vom avea glas." (Elizabeth Gilbert - Mananca, roaga-te, iubeste)
Multumesc, Liz!

LOST

Am urmarit serialul de-a fir a par ... mi-am pus zeci de intrebari de-a lungul anilor si am sperat ca ni se vor servi niste raspunsuri satisfacatoare la sfarsit ... sfarsit pe care-l doream si nu-l doream in egala masura. Ei bine, finalul l-am vazut, iar acele raspunsuri n-au venit ...
Dar ... am primit un raspuns mult mai important, unul la care abia ieri am inceput sa ma gandesc.
Ultimele scene din serial aduc o chestie noua: atunci cand in varianta de viata normala, banala, cea de toate zilele, doua personajele isi intersecteaza destinele, ceva se intampla ... o amintire, un deja vue, o atingere ... si apoi senzatia aceea de regasire unica, completa, fara regrete, totala ... atunci isi amintesc brusc ca au un destin in comun.
Poate si noi intalnim in viata noastra cea de toate zilele persoane care trezesc un ceva in noi pe care nici nu-l putem defini, simtim nevoia de a ne apropia de acea persoana prin prietenie, prin iubire, de ce? nu stim ... si chiar daca ne chinuim sa aflam raspunsul, el se incapataneaza sa stea ascuns. Dar stim cu siguranta undeva in interiorul nostru ca avem ceva de facut impreuna cu aceste persoane deosebite .... (de remarcat si in film ca unii isi amintesc mai usor, altii mai greu si parca se impotrivesc chiar sa se lase purtati de val si sa-si aminteasca).
Si poate, dupa ce recunoastem acest "tipar" de comportament, incepem sa ne punem intrebari: de ce m-am intalnit cu X? de avem de rezolvat impreuna? ce teste importante avem de trecut impreuna in aceasta viata? ah, dac-am sti macar ce avem de facut impreuna, offf!!!
Cate raspunsuri posibile exista la aceste zeci de intrebari similare? Unul singur. Cel din LOST de final de serial. Singurul lucru pe care-l avem de facut impreuna este sa ajungem la Armonie. Armonie interioara, armonie cu ceilalti, indiferent de ce ne-au facut in trecut (vezi si iertarile din ultimele secvente), armonie cu intreg universul si prin toate astea armonie cu divinul.
Privite din perspectiva asta, toate acele intrebari pe care le aveam in minte pana acum s-au evaporat. Sunt precum maya, valul ignorantei care te impiedica sa vezi realitatea. Iar realitatea este de o simplitate ametitoare: iesirea din labirint, plecarea de pe insula, se poate face doar prin acceptare, armonizare, iertare ...
So ... habar n-am daca scenaristii au gandit de la bun inceput tot serialul sau pe bucati sau daca au luat simboluri din 3, 5 sau 8 mitologii si au facut o salata universala si nici daca au numarat cate degete are mareata statuie.
Stiu doar cum m-am simtit eu: lost and found. Am vazut pe ecranul tv-ului exact ideea care mi-a luminat ieri sufletul: ca nu exista "motive" pentru care intalnim diverse persoane in aceasta existenta. Exista un singur motiv: sa gasesti armonia cu acea persoana si armonia interioara.
Dar voi? Voi cum v-ati simtit urmarind lost?

Shall we dance? .... Part ONE

Prima ora de dans. SAMBA. Varza. M-am dus din pura curiozitate. Si desigur fiindca era gratis. Si fiindca in programul meu super agitat am gasit 2 ore libere. Stiam de la inceput ca n-avea sa fie decat atat, o singura lectie, nu aveam timp si energie pentru o implicare serioasa intr-un asemenea proiect. N-am inteles nimic. Nici pasi, nici muzica, ritm ... care ritm?! E adevarat ca profu' ne-a spus ca samba e un dans dificil, dar ... care dans? ca parca aveam picioare de lemn. Si m-am mai si postat in primul rand, fix in fata lui (asta da tupeu!), ca sa vad mai bine ce pasi face. De vazut vedeam eu dar ... ce folos? Dupa o ora si jumatate de chinuri, prima lectie de dans a luat sfarsit. Ma bucuram la gandul ca o sa ajung acasa si o sa ma arunc direct in pat, nu-mi mai trebuia nici mancare, nici film, nimic. Am urcat scarile care duceau de la sala de sport de la subsol spre parterul scolii. Imi tremurau genunchii intr-asa hal, ca a trebuit sa ma tin de balustrada. Si trebuia sa mai si zambesc, ca mai erau oameni langa mine care ieseau si ei, isi luau la revedere, pe data viitoare si, ciudat lucru, n-am vazut pe nici unul nadusit asa ca mine ...
Intr-un final, am iesit in curtea scolii, m-am indepartat de ceilalti, am iesit in strada si am respirat adanc aerul care-mi pocnea in urechi. Mi-am dat seama ca zambeam, de data asta firesc, fara sfortare, zambeam cu ochii, cu bratele, cu inima, cu tot sufletul. Iar in sinea mea radeam fiindca nu-mi puteam aduce aminte nici un pas din lectia tocmai incheiata, ma dureau toti muschii, pana si capul imi zumzaia si cu toate astea eram fericita. Fericita si nu stiam de ce. Abia acum stiu. Aceea a fost ziua care mi-a schimbat viata. Ziua care mi-a salvat viata. Ziua in care mi-am adus aminte ca eu m-am nascut ca sa dansez. Si da, ii sunt recunoascatoare primului meu instructor ca a trezit in mine pasiunea pentru dans pe care eu, cu multi ani in urma, in mod logic, rational si cu multa responsabilitate, o inchisesem intr-o camaruta intunecata. El nu ma mai stie, i-au trecut de altfel zeci sau sute de elevi prin salile de curs. Eu insa n-am cum sa-l uit. L-am revazut acum 2 zile la o milonga. Si mi-am adus aminte de prima lectie de dans. Samba. Minunata !

Ham - ham

O zi ca oricare alte. Simpla, banala, cu munca de 8 ore si filmul de seara, in care intalnesti aceeasi oameni cu aceleasi discutii despre lucruri fara prea mare importanta. Cand iesi grabit pe usa intrebandu-te inca daca sa-ti iei umbrela sau nu, n-ai cum sa banuiesti cine iti va iesi in cale. Poate ca daca te-ai fi intors din drum si ai fi cautat umbrela prin cine stie ce ungher, nu l-ai mai fi intalnit. Dar tu pleci in graba, incui usa si dintr-un foc ajungi in fata blocului, calculand in minte cam cate minute o sa intarzii astazi. Deodata ... o frana. Un scancet firav iti ajunge la urechi si instinctiv iti intorci capul in directia din care venea. Il zaresti ascuns intre zidul blocului si o cutie prapadita de carton. Nu poate sa aiba mai mult de o luna. E mic, cu ochii umezi si intrebatori, cu labutele murdare si se uita fix la tine. Iar in clipa in care iti intalneste privirea, parca incepe sa-ti zambeasca, da din codita, dar nu indrazneste sa vina spre tine, te vede cat de grabit esti, sunt atatia care trec in viteza pe langa el. N-ar indrazni sa te tina in loc, dar tanjeste vadit dupa o mangaiere.

Brusc, ai uitat de toate, de seful nervos care iti va cere socoteala pentru intarziere, de aglomeratia din tramvai, de agenda ta incarcata pe ziua de azi. Ai ramas uitandu-te la el pret de cateva secunde, dupa care fara nici un gand te-ai indreptat spre el, te-ai aplecat nitel si ai inceput sa-l mangai. Nu mai putea de bucurie, s-a dat cu burtica in sus, apoi s-a ridicat si a inceput sa se zbenguie in jurul tau. Ti-ai adus aminte ca mai ai niste laptic in frigider si te-ai grabit sa i-l aduci. S-a bucurat de numa-numa. Deja v-ati imprietenit. Si ... nu te-ai mai putut indura sa-l lasi acolo in drum. Asta e ... L-ai luat intr-o mana, te-ai intors pentru a doua oara in casa, ai gasit o cutie mare de pantofi pe care o tot dadeai de colo-colo si i-ai improvizat un culcus dintr-o patura mai veche. L-ai asezat cu grija acolo, l-ai invelit si cum probabil era obosit, a adormit foarte repede. Dupa care ai urcat la vecinul de deasupra cu care obisnuiesti sa mai stai la povesti din cand in cand si care e acasa la ora asta, e liber intreprinzator, i-ai lasat cheile (n-ar fi pentru prima data, tot el iti uda si florile cand pleci in concediu) si l-ai rugat sa treaca in cursul zilei sa vada ce mai face catzelusul. Iar pe drum l-ai sunat pe seful sa-i spui ca intarzii jumatate de ora din cauza unei urgente medicale, dar vei recupera cu siguranta. Toata ziua mintea o sa-ti fuga la jucaria de acasa care ti-a inmuiat deja sufletul, o sa-ti faci planuri ce sa-i cumperi ca sa-i construiesti si lui un culcus confortabil, cum o sa le spui alor tai ca nu mai esti singur (care probabil or sa te critice, cand o sa ai tu timp sa te ocupi de un catel?!), unde e cel mai apropiat cabinet veterinar ca sa-l duci la prima vizita si cate si mai cate ... Te bucuri de pe acum stiind ca cineva te va astepta in fiecare zi sa te intorci de la munca, zambesti din toata inima imaginandu-ti cum veti iesi la plimbare amandoi, in parcuri, dupa fete si cu siguranta ii vei cumpara cea mai frumoasa zgarda. Si neaparat o hainuta pentru iarna.

Entuziasmul inceputului e prea mare ca sa-ti dai seama si ce responsabilitate ti-ai asumat. Nu intuiesti ca poate va veni o zi in care pur si simplu o sa te plictisesti de el, o zi in care sa nu mai fie jucaria care ti-a scurtcircuitat viata, in care o sa fii prea ocupat cu munca si o sa ai prea multe probleme importante de rezolvat, astfel ca el, catzelusul tau, va deveni o corvoada. Evident, o sa-i mai cumperi in continuare de mancare, dar fara sa cauti prea mult, primul lucru care-ti iese in cale, o sa-l scoti la plimbare, dar doar cateva minute pe seara, ca nu mai ai tu timpul de altadat' si o sa te inchizi in camera ta cu treburi, fara sa vezi dorinta nerostita din ochii lui care asteapta macar o mangaiere. Poate chiar o sa gasesti pe cineva, un cunoscut care sta la curte si o sa i-l dai lui, la urma urmei o sa-i fie mai bine in aer liber, nu-i asa? O sa-l duci chiar tu acolo, cu tot cu zgarda aceea frumoasa, o sa-i arati locuinta cea noua si curtea cu iarba. Si o sa-i spui: "o sa-ti fie mai bine aici, o sa vezi ca o sa te acomodezi repede". Si o sa pleci. Probabil nici n-o sa mai treci pe acolo, nu prea e in drumul tau noua lui locuinta. Nu simti insa ca el nu vroia o locuinta noua, nici iarba din curte, nici copiii vecinului care sa se joace cu el. El te vroia doar pe tine, asa minunat cum ai fost la inceput. Atat.

Tot astfel, intr-o buna zi, o sa-ti intalnesti jumatatea. Intr-o zi ca oricare alta. Simpla, banala, cu munca de 10 ore si emisiunea de stiri de seara. O sa-ti scurtcircuiteze viata. O sa te faca sa visezi, sa faci planuri pentru doi si sa faci nebunii pe care doar indragostitii le fac. Entuziasmul inceputului e mare. Stii ce responsabilitate ti-ai asumat? Daca la un moment dat o sa te plictisesti de ea? E drept, e prea la inceput, nu se stie cum vor "evolua lucrurile". Ce veti descoperi impreuna. Deocamdata iti place jocul. Te incita. Iar daca la un moment dat o sa faci o analiza detaliata si vei decide de unul singur ca nu esti pregatit pentru o atat de mare implicare, o sa-i comunici direct acest lucru si o sa subliniezi ca "o sa-ti fie mai bine asa, o sa vezi ca o sa te acomodezi repede". Si o sa pleci. Probabil nici n-o sa-i mai raspunzi la telefon, te gandesti ca asa o sa-i treaca mai repede. Nu simti insa ca ea nu vroia sa astepte pe altcineva care sa-i trezeasca sufletul. Ea te vroia doar pe tine, asa minunat cum ai fost la inceput. Atat.

Necuvintele

Uitasem de tine. Da. Nu mi-a fost usor, dar dupa lupte seculare cu gandurile, nesomnul si intrebarile mele aruncate in valtoarea infinitului tacut ... am reusit sa te uit! Ti-am inchis dosarul de personal, incheiat nu prin "acordul partilor", ci prin "demisia"ta fara preaviz. Am mutat pozele noastre de pe desktop intr-un folder si folder-ul pe un CD si CD-ul l-am pus intr-o carcasa neagra in spatele cartilor din biblioteca. Ca sa-mi fie usor sa uit de el. N-am vrut sa-l arunc, nu m-am putut indura intr-atat. Am gonit toate dorurile care ma cautau in noapte ori in zori de zi, m-am adancit in munca si am prestat extra hours doar ca sa ajung seara rupta de oboseala acasa si sa nu mai pot gandi. Sa nu mai fiu in stare sa ma gandesc la tine. Te-am scos din gandurile mele si te-am aruncat printre stele, cu atata forta incat ai ramas agatat de-o stea dintr-o alta galaxie, departe, tare departe de mine.

Dar apoi ... apoi a urmat privirea aceea. Dupa atatea luni de tacere ne-am intalnit si te-ai uitat la mine. Timpul s-a mirat si el si s-a oprit in loc. De ce? De ce m-ai privit asa? Nu stiai ca te-am uitat?! Ti-am citit in ochi dorul si tristetea si teama si toate astea, venite pe neasteptate, m-au paralizat. Trebuia sa uit de toate atunci si sa vin sa-mi incolacesc bratele de gatul tau, sa-ti smotocesc putin parul si sa-ti sarut printre lacrimi lobul urechii. Trebuia sa-mi dau seama ca desi te-am aruncat atat de departe, de fapt nici nu ai plecat din inima mea.

Astept ziua de maine. Ziua in care o sa am curajul pe care atunci nu l-am avut. Ziua in care o sa ma privesc cu nesat in ochii tai, iar tu n-o sa-mi spui nimic. La ce bun atatea cuvinte? Cuvintele ne-au facut destul rau in trecut ... ne-au inselat, ne-au dat sperante false, ne-au pus pe jar. Cuvintele spuse cu greu, cuvintele rostite cu jumatate de gura si zambet trist, cuvinte aruncate in mailuri la 2 noaptea, cuvintele pe care nu ni le-am mai spus caci deja era prea tarziu ...
Arunc cu bucurie in foc toate cuvintele astea, sa piara pana si ecoul lor ... maine n-o sa avem nevoie de cuvinte. Maine este ziua in care necuvintele vor vorbi. Necuvintele ne vor incalzi, mangaia, saruta si canta bucuria regasirii. Maine este Ziua Ta. Ziua in care iti voi spune doar aceste cuvinte: "Eu m-am nascut de ziua ta."

Lumea mea

Eu nu sunt din lumea asta.
Si stiu asta demult. De fapt am stiut-o dintotdeauna.
Vin dintr-o lume pe care nici macar n-o pot localiza. Nu e nici sus, nici jos, nici pe pamant si nici pe o alta planeta.
In lumea mea nu exista intrebari fara raspuns. Dupa cum nu exista indoiala, nu exista asteptari chinuitoare si nu exista nedreptate. In lumea mea nu exista neincredere pentru ca nu exista minciuni. Nu exista suferinta pentru ca nu exista promisiuni si nimeni nu promite nimic pentru ca orice promisiune se leaga de viitor si de fapt tot ce putem trai este prezentul. Nu exista minciuni pentru ca nu exista teama. Si cea mai mare teama este teama de moarte. Si cum in lumea mea nu exista nici macar moarte ... Orice inceput este de fapt o continuare, nimic nu vine din neant, crezi ca vezi ceva nou pentru ca abia acum a intrat in raza ta vizuala, dar de fapt el e demult pe drumul spre tine, dornic sa te intalneasca. Si orice sfarsit este in ultima instanta o schimbare. Soarele apune in emisfera ta doar pentru a putea rasari in cealalta emisfera.
In lumea mea florile nu cresc in ghiveci, ci libere pe campii, nu exista colivii pentru pasari si nici pentru oameni, nu exista garduri care sa deliminteze rezervatiile de zimbri si nimeni nu se plimba pe plaja cu un pui de leu speriat in brate si aparatul de fotografiat atarnat de gat.
Lumea mea e singura in care ma regasesc complet, fara masti false, fara regrete, fara trecut si fara viitor. Singura in care pot zbura fara aripi, in care pot canta fara voce si dansa fara sa obosesc. Singura in care ma simt libera. Si in care nu mi-e teama ca cineva care o sa stearga geamul prafuit ca sa ma zareasca inauntru, o sa ma vada cu susul in jos. Singura in care pot iubi fara limite, fara contracte scrise, fara remuscari.
Doar ca ... in lumea mea ma simt atat de singura ... si oricat te-am cautat, prin toate ungherele, zi si noapte, nu te-am gasit ... Oare te-ai ascuns si te amuzi vazandu-ma scotocind peste tot? Oare esti aici cum cred eu? Sau trebuie sa ies in lumea aceea plina de ne-ntelesuri ca sa te caut? Nu stiu, zau, ce sa fac ... sa-mi calc pe inima si sa infrunt pericolele din lumea asta din afara, sa ma izbesc de toate semnele de circulatie care-mi arata interzis la a visa, la a-mi deschide sufletul, de dragul sperantei ca poate intr-o zi te voi intalni si te voi invita in lumea mea? Sau mai bine sa astept sa vii singur, sa ma cauti, pentru ca, nu-i asa, si tu simti ca-ti lipsesc ...

i.

Trecut-au luni de-a randul de cand nu ne-am vazut,
Trecut-au ganduri, ganduri de cand ne-am cunoscut.
Trecut este si timpul cand ne plimbam noi doi
Uitand de grija lumii si ea uitand de noi.

De-ai fi avut curajul sa vrei sa ma cunosti
M-ai fi vazut intreaga si goala, fara masti.
Caci simplul adevarul de mi l-ai fi rostit
As fi-nteles atuncea ce nu-i de povestit.

Nu de trecutu-ti teama te-a-ndepartat de mine,
Ci frica ta de viata si spaima de mai bine.
Puteam sa-ti dau iubire si sa ma darui toata,
Dar ai plecat prea brusc si ai inchis o poarta.

Nu-ti cer nimic din partea-ti, nu-ti cer nimic, ti-o spun
Acum in ceas de seara as vrea doar sa te sun
Ca sa-ti ascult iar glasul cum imi sopteste lin
Cuvintele duioase ce-n suflet se alin.

Ah! De-as putea-ntelege ce s-a-ntamplat cu noi
As merge inainte far-a privi-napoi.
Dar nu pot face asta atata timp cat simt
Ca nu e totul gata si nu pot sa te mint.

Poate ma crezi nebuna, subit exagerata
Ori poate nu vrei sa ma mai vezi vreodata.
Cu toate-acestea incerc timid pe-aceasta cale
Sa-ti cer ingaduinta, salvare si iertare.

Caci de te-am suparat vreodata, n-a fost cu-a mea vointa.
Am vrut sa stii doar asta: eu am avut credinta.
Crezut-am intr-o cale de amandoi dorita
Nici grea si nici usoara, dar sigur implinita.

Poate ca razi acuma de munca-mi istovita,
De versul chinuit, de vorba-mi nerostita.
Nu le-am gandit si nici dorit si nici imaginat,
Ele mi-au fost "dictate" in mod neasteptat.

Intr-o zi de iarna
pe ninsoare
si in frig.
Dar uite ca in final ... mi-au incalzit sufletul.

a.
9 martie 2010

Verbe

Te-am vazut. Am simtit. N-am crezut. Si-am uitat. Apoi ... te-am visat. Si mi-am amintit.
Te-am revazut. Te-am dorit. Ai simtit. Mi-ai zambit. Am rosit. M-ai intrebat. Ti-am raspuns. Apoi, firesc, am inceput ...
M-ai cautat. M-ai sunat. Ne-am vorbit. Ti-am povestit. M-ai ascultat. M-ai crezut? Oare m-ai inteles? Asa am sperat ... Ne-am plimbat. Ne-am sarutat. Ah, da! Ne-am sarutat! Si ne-am indragostit. Am sperat. Si iarasi ti-am povestit. Tu insa ... ai tacut. Nu mi-ai povestit. Mi-ai ascuns. Dar ... te-am iertat. Si am asteptat.
Timp a trecut ... Brusc, te-ai indepartat. M-ai ignorat. Te-am sunat. N-ai raspuns. Te-ai speriat? De-asta m-ai mintit?! Am asteptat. Si iar am sperat. Tu insa n-ai mai revenit. Te-am sunat, cautat, stresat. M-ai ignorat, ignorat, ignorat. Te-am rugat chiar. Insa n-ai cedat. Ai fost neinduplecat. Prea te-am suparat ...
Intr-un final ... am renuntat. Si nici nu ti-am mai reprosat.
Gata, a trecut ... O sa uit. O sa merg. O s-alerg. O s-aleg altceva. Caci abia acum am inteles: nu trebuia ...
Dar tu? Tu ... ai inteles ceva? Crezi c-ai sa ma poti uita? Hm ... m-as mira ...

Promisiune

Cu aripi zdrentuite, cu suflet scalciat
Ma-ndrept acum spre tine sperand ca m-ai iertat.
Gresit imi e trecutul, gresit te-am judecat.
Gresesc in continuare sperand ca ai uitat?

Caci vina mea e mare, nu stiu cum s-o repar.
Nu stiu sa sterg oglinda in care iti apar.
Ca sa ma poti vedea din nou ca la-nceput,
Ca sa ma poti cunoaste, acum o sa te-ascult.

O sa-ti ascult tacerea, durerea, neodihna
Si-o sa te mangai bland ca sa-ti aduc iar tihna.
Si sa-ti alung toti norii cei negri as putea.
S-alung din calea ta furtuna e simplu, vei vedea.

Tu-n schimb imi vei promite ca ne vom intalni
Ca sa-mplinim destinul si nu ne vom mahni
Vei crede iar in mine, vei vrea sa ma-ntelegi
Si vei gasi cordonul, de-ai vrea ca sa ne legi.

Ne vom uita trecutul, ba chiar si viitorul
Chiar ne vor creste aripi si ne vom lua zborul
Iar regasirea noastra, atat de mult visata
Ne va hrani fiinta perfecta viata toata.

Cel mai ... cea mai

1. Cel mai captivant roman citit vreodata.
Cel care te-a facut sa ramai corigent la fizica fara sa-ti para rau.

2. Cea mai buna prietena.
Cea care nu-ti da voie sa te certi cu ea.

3. Cea mai buna mama din lume.
Mama mea. Pentru o mie de motive. Chiar mai multe

4. Cea mai frumoasa poveste de iubire.
Oricare. Toate povestile de iubire sunt minunate.

5. Cel mai frumos cadou facut cuiva.
Cel pe care l-ai cautat printre ganduri mai mult de o luna, l-ai cautat apoi prin magazine o saptamana intreaga si intr-un final ti-ai dedicat aproape o zi intreaga doar ca sa-l pregatesti in mod special pentru fiinta draga de langa tine.

6. Cel mai frumos cadou primit vreodata.
Orice fleac primit de la fiinta iubita.

7. Cel mai asteptat cadou.
Iubirea.

8. Cel mai frumos dans.
Atunci cand n-am mai vazut lumea din jurul nostru si nici lumea pe noi.

9. Cei mai multi bani pe care i-ai avut vreodata.
Atunci cand ti-ai fi permis sa-ti cumperi orice din mall, dar nimic nu-si dovedea utilitatea.

10. Cei mai putini bani pe care i-ai avut vreodata.
Atunci cand n-ai putut sa ajuti financiar pe cel care ti-a cerut ajutorul.

11. Cel mai frumos inel din lume.
Cel visat, dorit, simtit inainte de a fi purtat pe deget. Cel fara pietre pretioase, dar cu toate astea de nepretuit.

12. Cele mai frumoase flori.
Cele libere de pe camp.

13. Cea mai trista zi din viata.
Cea in care l-ai uitat pe Dumnezeu.

14. Cea mai fericita zi din viata.
Cea in care ai inteles ca Dumnezeu nu a uitat de tine.

15. Cea mai greu de explicat credinta.
Ca nu exista nedreptate, absurd si nici tragic in aceasta lume.

16. Cea mai lunga zi.
Ziua in care te-am asteptat, dar n-ai venit.

17. Cea mai scurta zi.
In care ai venit fara sa te chem.

18. Cea mai mare iertare.
A ta de catre tine.

19. Cea mai de nezdruncinat credinta.
In puterea de netagaduit a binelui.

20. Cea mai buna partida de sex.
Nu exista. O partida de sex e doar un sport banal.

21. Cei mai frumosi pantofi.
Evident, pantofii de dans.

22. Cea mai mare greseala.
Sa nu-i iertam pe cei care ne gresesc.

23. Cel mai frumos sarut.
Al doilea. Primul ne-a luat pe amandoi prin surpridere si n-am putut uita de noi.

24. Cea mai frumoasa calatorie.
In labirintul vietii.

25. Cei mai frumosi sani.
Cei ai unei mame care alapteaza pentru prima data.

26. Cea mai frumoasa noapte de dragoste.
Cea in care n-am putut adormi pentru ca nu ma puteam satura privindu-te alaturi de mine.

27. Cel mai fragil pod construit de noi.
Intre sufletele noastre.

28. Cel mai raspandit tabu al epocii noastre.
Dumnezeu.

29. Cea mai mare taina.
A unei iubiri neimpartasite.

30. Cel mai trist lucru din lume.
Sa nu ai cu cine imparti micile bucurii ale vietii cotidiene. Momentele de maxima fericire. Si clipele de extaz.

31. Cea mai mare fericire.
Sa poti aduce fericire celor din jur.

32. Cel mai mare denadevar.
Ca oamenii nu se pot schimba.

33. Cea mai mare dilema.
Nu se stie cand se vor schimba ...

Peisaj marin

Se cerne pamantul cu nopti de cristal
Si vantul si gandul coboara la mal.
Se vad pasari albe cum flutura-n zare
Departe, spre tarmul cu pietre amare.

Stau singura-n marea rece si lina
Si-ascult glasul toamnei ce va sa vina.
Nu-i nimeni in juru-mi, nici pesti ori meduze
Si singura numar cuvinte nespuse.

Te-astept ... mi-ai promis un sirag de argint
Si perle si aur si cuart, marcasit,
O lume intreaga ai spus ca-mi vei da
Si ma vei ascunde in inima ta.

Dar norii se-aduna 'nsetati de furtuna,
Se zvarcole marea, se tanguie jalea.
Ce stie-o sirena de sufletul tau?
Te vreau, te astept, dar nu esti al meu.

Ruga

Pamantul mi-a dat viata
Si Apa m-a hranit,
Focul mi-a dat speranta
Iar Aerul m-a primenit.

Eu nu creez nimica doar
Caci sunt deja creata.
O viata mi s-a dat in dar
De Cel ce vesnic ni se-arata.

Noi nu vedem, nici n-auzim
Misterul ce ne inconjoara.
Nu stim (pacat!) sa multumim
Celui ce tainic ne-nfioara.

O ruga-ar fi de-ajuns, zic eu
Acum, in miez de noapte,
Spusa din inima mereu
Cu lacrimi intre mii de soapte.

Nu ... ori poate Da

Nu te-ntreb de ce-ai tacut,
De m-ai vrut ori nu m-ai vrut,
Ori cu ce te-am suparat.
Nu te-ntreb de ce-ai plecat.

Nu te-astept pe inserat,
Nici in zori, caci m-ai uitat.
Nu vreau sa mai vii-napoi.
Nu mai vreau sa fim noi doi.

Nu pot sa te mai ascult,
M-ai mintit atat de mult.
Vreau sa cred ca pot ierta
Ce-a fost rau din partea ta.

Vreau sa cred c-ai fost un vis,
Suflet nins din paradis.
Nu mai vreau sa m-amagesti,
Nu mai pot crede-n povesti.

Caci poveste de-o fi fost,
Ori de-ar fi avut vreun rost,
Nicicand nu s-ar fi sfarsit,
Nici nu m-ai fi parasit.

Nu te vreau-napoi nicicum!
Vreau doar sa imi vad de drum.
Plec deci! Nu ma uit 'napoi.
Gata! Am uitat de noi!



Dar ... de-o fi in ani de zile
Sa te-ntorci din nou la mine,
Un nou basm ca sa incerci,
Eu te-astept acum si-n veci.

noi doi

Sublime,
Divine
Sunt vorbele tale.
Pe mine,
Pe tine
Ne-arunca in mare.
Ne uda,
Inunda
De dragostea care
Fara mine
Si tine
Nu are valoare.

Ne cheama,
Ne-ndeamna
Sa facem uitate
Acum si
De-a pururi
Tacerile toate.
Ne-alunga
Din umbra
Ne scalda-n lumina,
Ne treiera,
Secera,
Ne-aleg de neghina.

Visez,
Creez
Povestea in care
Noi doi,
Amandoi
Zbura-vom spre soare.
Asculta
Si uita
Durerile care
De mine,
De tine
Sunt in departare.

Eu simt,
Presimt
Ca nu ne vom pierde
Si sorii
Si norii
Curand ne vor crede.
Zambind,
Suferind
Pleca-vom departe
Pe stele
Rebele
Acum si in moarte.

Vina

Este dificil sa intretii o relatie armonioasa de cuplu. Pentru ca celalalt nu este tot timpul atent cu tine, nu tine cont de dorintele si parerile tale, este egoist, posesiv, razbunator, neiertator, nu te intelege cand ai mai multa nevoie de asta (poate si pentru ca nu prea iti asculta off-urile), e prea des cu gandul la alte lucruri mai importante, cu preocupari care n-au prea multe in comun cu ale tale si nici nu-si cere iertare atunci cand greseste, te raneste cu sau fara voie si iti reproseaza fie ca esti prea distant(a), fie ca ii ingradesti libertatea.
Este si mai dificil sa intretii o relatie armonioasa cu tine insuti. Pentru ca atunci nu mai ai pe cine da vina.

Regasirea

Exista ceva ce nu s-a scris despre iubire? Exista cineva care n-a scris despre iubire? Cu pana pe hartie sau cu gandurile pe cer, plin de sperante sau ratacind prin labirintul nesigurantei, in speranta ca cineva, la un moment dat, ii va citi randurile scrise tremurand, randuri sterse din prea grija cautarii cuvantului perfect si rescrise uneori cu majuscule chiar ... si ca va intelege ca dicolo de cuvintele acelea timide se ascunde un suflet rebel in cautarea de sine. Prea des ne stergem randurile, prea mult ne cautam cuvintele, prea departe suntem unii de ceilalti si prea greu este de parcurs labirintul asta. E de inteles, nu-i asa, de ce e atat de greu sa ne regasim unii pe altii. Si pe noi insine.

Exista timp

Exista timp pentru toate ...
Pentru a cumpara cadouri de Craciun. In fiecare an e Craciunul. Si in mod sigur acesta va fi mai bun decat cel de anul trecut.
Pentru a te intalni cu vechii colegi de scoala fara teama de a te trezi intr-o lume din care ai facut parte, dar demult ... atunci cand constati ca varsta biologica nu are nimic de-a face cu nivelul la care iti manifesti bucuria interioara, implinirile si ratarile deopotriva.
Pentru a-l ierta pe cel care ti-a facut cel mai mare rau. Acela de a nu te fi inteles atunci cand aveai mai multa nevoie.
Pentru a uita toate abandonarile care te-au lasat undeva la mijlocul drumului, cu ochii mariti de uimire si fara plic de glas. Si, desigur, fara nici o explicatie.
Pentru a-ti ierta greselile facute din prea marea dorinta de a fi pe plac cuiva drag.
Pentru a-ti reciti jurnalul de liceu si a-ti reintalni acel eu aproape uitat stand pe banca pe care n-ai mai revazut-o de la bac, cu idealurile lui, sperantele si temerile care acum te-ar face doar sa zambesti.
Pentru a sta la povesti la gura sobei. Cu parintii. Ai tai sau ai altcuiva.
Pentru a dansa. Cu bucurie, cu emotie, cu ochii inchisi, cu inima batand nebuneste, cu narile frematand si inspirand adanc aerul dens care aproape capata consistenta cand iti intalneste corpul in miscare.

Exista timp pentru toti.
Pentru cei care te-au ajutat atunci cand credeai ca nimic si nimeni nu te mai poate salva. Care nu asteapta multumiri, un zambet discret care sa le spuna ca esti bine, esti in armonie cu ritmurile, e suficient.
Pentru parintii care ti-au indrumat pasii in viata. Pentru cei care iti sunt inca alaturi, ca si pentru cei care te-au abandonat fara motivatie, explicatie ulterioara si fara noima.
Pentru prietena cea mai buna care traieste cu tine la unison bucuriile si necazurile ce-ti sunt date, care te cearta, dar nu te critica, care iti arata unde gresesti, dar continua sa te asculte.

Pentru cei care te-au invatat sa iubesti. Pentru cei care te-au invatat ca iubirea se invata. Pentru cei care te-au invatat ca iubirea nu se cere niciodata. Ea doar se daruieste pe sine complet si fara regrete.
Pentru cei care te-au iubit. Un an, o luna, ori poate o viata intreaga.
Pentru prietenul cel mai bun fara de care ai fi acum mai saraca sufleteste.
Pentru cei care nu te-au apreciat cum ar fi trebuit atunci cand ai fi avut nevoie mai mult, dar tocmai prin asta te-au facut sa-ti stabilesti singura nivelul increderii in tine.
Pentru cei care ti-au fost aproape si n-ai putut aprecia destul. Departe cand ai avut nevoie de ei. Pentru cei care te-au imbratisat si ti-au facut sufletul sa vibreze.

Exista timp pentru toate ...
Pentru a face prajituri, pentru a da cu aspiratorul, pentru a citi toate zecile de carti pe care nu te-ai putut abtine sa nu le cumperi, pentru a te uita la ultima comedie romantica cu final asteptat, pentru a-ti infrunta temerile, pentru a-ti cumpara cea mai frumoasa rochie din vitrina, pentru a te apuca de gradinarit, pentru a ajunge acasa cu carnetelul de bal completat in intregime, pentru a invata din greselile tale, pentru a invata si din greselile altora, pentru a invata ca de fapt nu exista greseli, ci doar lectii de viata care te fac sa transpiri mai mult, pentru a-ti face un album de poze in cele mai neasteptate locuri. Si pentru a iubi. Pentru a te darui unui suflet deschis cu bucuria unui copil care descopera primul fulg de nea. Fara temeri, fara ingrijorari, cu credinta nezdruncinata in magia iubirii, total, nebuneste, riscand totul pentru un ideal citit doar in carti si visat cu ochii deschisi in fiece noapte.

Asa ca ... unde te grabesti? Cum ar fi? sa te trezesti dimineata si sa dai fuga pe malul marii ca sa astepti rasaritul de soare si in loc sa te bucuri alaturi de respiratia nisipului de fiecare minut pe care soarele il petrece dincolo de linia orizontului pentru a se pregati de intalnirea cu tine, te-ai supara ca te face sa astepti prea mult ... Cum ar fi? sa te cateri pe cea mai inalta culme ca sa-l petreci la plecare, cand se pregateste sa apuna de cealalta parte a versantului, lasandu-te prada intunericului neiertator ... Crezi ca daca-l rogi sa mai ramana un minut sau macar o secunda, o sa se-ndure de tine? Chiar daca ar vrea, nu poate ... stie ca cineva il asteapta sa rasara de cealalta parte ...

Exista timp pentru toate ...
Exista timp si pentru noi.

2 x Paradox

Cel mai tare ne atasam in lumea aceasta de corpul fizic si-i acordam aproape sau integrala noastra atentie, in timp ce sufletul trebuie sa astepte la rand ca sa ne ingrijim si de el. Cu toate acestea, intr-o relatie de cuplu, primul lucru pe care ne grabim sa-l oferim este corpul fizic. Sufletul il daruim tarziu, mult mai tarziu, ori poate niciodata. Cat de rational este acest lucru oare?


Mi-e teama de situatiile limita din viata. Pentru ca iti permit sa-i vezi pe oamenii din jurul tau asa cum sunt ei in realitate. Astept cu bucurie situatiile limita din viata. Pentru ca te ajuta sa-i vezi pe oamenii din jurul tau asa cum sunt ei in realitate.

O zi perfecta

Astazi a fost o zi perfecta. M-am dat jos din pat cu greu dimineata, stiind ca trebuie sa infrunt o intalnire tare dificila la munca, dar m-am consolat cu ideea ca de maine (ori din seara asta) incepe week-end-ul. Am raspuns la vreo 20 de telefoane si am mai dat si eu inca o data pe-atat ca sa rezolv doar treburile cele mai urgente de la serviciu (celelalte pot sa-si astepte linistite sorocul saptamana viitoare). Asta dupa ce intalnirea aceea dificila (care n-a fost chiar asa grea pana la urma) s-a finalizat mai repede decat speram. Am plecat la 5 fix ca sa ajung la doctor (nimic grav de altfel). Am urcat si am coborat zeci de scari pe drumuri si am ocolit toate baltile. M-am carat cu 2 plase pline ochi de la supermarket pana acasa. Mi-am platit intretinerea (in termen deci). Am asteptat cu calm mai mult de 10 minute pana apa de la dus sa devina normala ca sa pot face si eu o baie. Normala, adica fara rugina. Ca cei de la Renel lucreaza de zor zilele astea cica. Am mancat si am plecat in graba la cursul de dans de unde abia m-am intors. Nu prea-mi mai simt picioarele. Dar imi simt sufletul zburand. Am mai asteptat alte 10 minute sa vina la dus apa curata. Si, inainte sa ma bag in pat, mi-am facut un blog. Acest blog.
Da. A fost o zi perfecta. De ce? hm ... de ce nu?
Era sa uit sa va spun. Ultimul lucru pe care o sa-l fac inainte sa adorm. Sa-i multumesc cuiva drag care a avut in toata aceasta zi grija de mine. Si sa-i spun ca si maine o sa am nevoie de el. Multumesc, Doamne!
Da ... a fost o zi perfecta.